Două mame, două vieți: Povara unei iubiri împărțite

— Vlad, nu mai pot! Te rog, fă ceva cu copilul, nu mai rezist! vocea Ioanei, soția mea, răsună ascuțit prin apartamentul nostru mic din cartierul Titan. E trei dimineața, iar David plânge de parcă i s-ar rupe sufletul. În același timp, telefonul sună insistent. E tata.

— Vlad, vino repede! Mama are contracții, cred că naște!

Într-o clipă, lumea mea se prăbușește peste mine. Soția mea abia născuse acum două zile, iar mama, la 43 de ani, urma să aducă pe lume un copil neașteptat. Tata era disperat, nu știa ce să facă. Am alergat între două spitale, cu ochii umflați de nesomn și inima strânsă de frică.

A doua zi, amândouă erau internate la același spital, la etaje diferite. Mergeam de la una la alta cu flori și lacrimi în ochi. Ioana mă privea cu reproș:

— De ce nu stai cu mine? Nu vezi că am nevoie de tine?

Mama mă ținea de mână și șoptea:

— Vlad, ești singurul meu sprijin acum…

M-am simțit sfâșiat. Cum să aleg între femeia pe care am jurat să o iubesc și mama care m-a crescut singură după ce tata a plecat la muncă în Italia?

Când s-au întors acasă, iadul a început cu adevărat. Două femei fragile, două bebeluși care plângeau pe rând sau în același timp, două familii care se priveau cu suspiciune. Tata era absent – lucra în continuare în Italia –, iar eu eram singurul bărbat din casă.

— Vlad, nu ai spălat biberoanele! — țipa Ioana.
— Vlad, nu ai cumpărat scutece pentru frățiorul tău! — mă certa mama.

Nu mai știam unde să mă împart. Mă trezeam la fiecare oră din noapte: ba să încălzesc lapte pentru David, ba să schimb scutecul lui Matei, frățiorul meu nou-născut. Mâncam pe fugă, adormeam pe canapea cu copilul în brațe și mă trezeam cu inima bătând nebunește de teamă că am scăpat vreunul din brațe.

Într-o seară, Ioana a izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că nu mai exist pentru tine! Tot timpul tău e pentru mama ta și copilul ei!

Am încercat să-i explic:

— Ioana, e mama mea! Nu pot s-o las singură acum… Tata nu e aici…

— Dar eu? Eu ce sunt? Nu vezi că mă pierd? Că nu mai știu cine sunt?

Am rămas fără cuvinte. O vedeam cum se stinge încet, cum ochii ei frumoși devin goi de oboseală și tristețe. Dar nici mama nu era mai bine. Plângea în fiecare noapte în pernă, rușinată că la vârsta ei a ajuns din nou mamă și dependentă de fiul ei.

Vecinii șușoteau pe la colțuri:

— Ai auzit? Mama lui Vlad a făcut copil la 43 de ani… Ce rușine!

Prietenii mă evitau; nimeni nu știa ce să-mi spună. Eram singur cu povara mea.

Într-o zi, am clacat. Am ieșit pe balcon și am urlat cât am putut:

— Ajutor! Nu mai pot!

Nimeni nu a venit. Doar vântul mi-a răspuns.

A doua zi, am găsit-o pe Ioana făcând bagajele.

— Plec la mama. Nu mai pot să trăiesc așa. Ori eu, ori ea!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să aleg? Cum să-mi abandonez mama? Cum să-mi pierd soția?

Am încercat să vorbesc cu ea:

— Ioana, te rog… Hai să găsim o soluție! Poate ne mutăm separat… Poate vine tata acasă…

— Nu vreau să fiu mereu pe locul doi! Vreau să fiu soția ta, nu menajera casei tale!

Mama asculta din camera alăturată și plângea în tăcere. În acea noapte am stat lângă ea și i-am spus:

— Mamă, trebuie să găsim o soluție. Nu pot să pierd tot ce iubesc…

Ea mi-a zâmbit trist:

— Vlad, tu meriți să fii fericit. Eu m-am descurcat toată viața singură. O să mă descurc și acum…

A doua zi am dus-o pe mama la sora ei din provincie. A plâns când am plecat, dar mi-a spus că e mai bine așa. Ioana s-a întors acasă după o săptămână de tăcere grea.

Dar nimic n-a mai fost ca înainte. Între noi s-a așternut o răceală pe care nici dragostea pentru David n-a putut-o topi. Mama m-a sunat des la început, apoi tot mai rar. Tata s-a întors acasă după un an, dar familia noastră era deja spartă în bucăți mici.

Uneori mă uit la pozele vechi și mă întreb: dacă aș fi ales altfel? Dacă aș fi avut curajul să cer ajutor? Dacă n-aș fi încercat să fiu totul pentru toți?

Poate că uneori iubirea nu e de ajuns ca să țină o familie unită. Poate că sacrificiul are limitele lui.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum poți împărți inima între două lumi fără să te pierzi pe tine însuți?