Două focuri în mine: Povestea alegerilor care ne definesc

— Cum ai putut să faci asta, Irina? Glasul meu tremura, dar nu de teamă, ci de furie. Eram în sufrageria casei părintești, acolo unde am crescut amândouă, printre miros de cozonac și râsete de sărbători. Acum, totul părea rece, străin, ca și cum cineva ar fi stins focul din vatră. Irina stătea în fața mea, cu ochii în pământ, evitând privirea mea. Pe masă, actele de moștenire erau răspândite ca niște arme tăioase.

— Leila, nu e așa cum crezi… a început ea, dar vocea îi era stinsă, ca un ecou pierdut.

— Atunci explică-mi tu, cum se face că ai trecut casa pe numele tău fără să mă anunți? Cum ai putut să-mi iei singurul lucru care mi-a mai rămas de la mama?

Simțeam cum îmi clocotește sângele. Îmi venea să urlu, să arunc cu ceva, să o fac să simtă măcar o fărâmă din durerea mea. Dar m-am abținut. Am strâns pumnii și am privit-o fix, așteptând un răspuns care nu venea.

Afară, ploua mărunt, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. În acea liniște apăsătoare, am simțit că două focuri ard în mine: unul al urii, care mă mistuia, și altul al dorinței de a ierta, care pâlpâia slab, aproape stins.

După ce Irina a plecat, am rămas singură, cu actele în mână. Am plâns, am urlat, am spart o cană. Mă simțeam trădată, abandonată, ca și cum toată viața mea fusese o minciună. M-am întrebat dacă nu cumva eu am greșit undeva, dacă nu am fost o soră destul de bună, dacă nu cumva am meritat asta. Dar apoi, furia revenea, mai puternică, și mă făcea să vreau să mă răzbun.

În zilele care au urmat, nu am mai vorbit cu Irina. Tata era departe, într-un azil, iar mama nu mai era de mult. Mă simțeam singură pe lume, cu o povară pe care nu știam cum să o duc. Mă plimbam ore întregi prin cartier, încercând să-mi limpezesc gândurile. Într-o seară, m-am oprit la poarta vecinei mele, tanti Maria, o femeie trecută prin multe, care mereu avea un sfat pentru oricine îi bătea la ușă.

— Ce-i cu tine, Leila? Nu te-am mai văzut așa abătută de când ai pierdut-o pe mama ta, mi-a spus ea, privindu-mă cu ochii ei blânzi.

M-am așezat pe banca din curtea ei și am început să-i povestesc totul. Despre Irina, despre acte, despre cum simt că nu mai am nimic. Tanti Maria m-a ascultat fără să mă întrerupă, apoi a oftat adânc.

— Draga mea, viața ne pune mereu în fața unor alegeri grele. Știi povestea cu cei doi lupi?

Am dat din cap că nu.

— În fiecare om trăiesc doi lupi: unul al urii, al răzbunării, al furiei, și unul al iertării, al iubirii, al liniștii. Și se luptă mereu între ei. Știi care câștigă?

— Care?

— Cel pe care îl hrănești.

Am rămas pe gânduri. Era atât de simplu și totuși atât de greu. Cum să hrănesc iertarea când tot ce simt e dorința de a o face pe Irina să sufere la fel ca mine?

În noaptea aceea, nu am dormit. M-am gândit la copilăria noastră, la serile când ne jucam cu păpușile, la certurile noastre mărunte, la cum ne împăcam mereu. M-am întrebat unde s-a rupt totul. Poate la moartea mamei, când fiecare a încercat să-și găsească alinarea cum a putut. Poate la distanța care s-a creat între noi, fără să ne dăm seama.

A doua zi, am primit un mesaj de la Irina: „Putem să vorbim? Îmi pare rău.”

Am stat mult cu telefonul în mână, neștiind dacă să-i răspund. În cele din urmă, am acceptat să ne vedem. Ne-am întâlnit în parc, pe o bancă veche, sub un tei înflorit. Irina avea ochii roșii de plâns.

— Leila, nu am vrut să te rănesc. Am fost speriată, nu știam ce să fac. M-am gândit că dacă iau casa pe numele meu, o să pot să o salvez de la datorii. Dar am greșit. Am greșit față de tine.

Am simțit cum furia din mine se amestecă cu tristețea. Nu era doar vina ei. Era și vina mea, pentru că nu am fost acolo când a avut nevoie, pentru că am lăsat distanța să crească între noi.

— Irina, nu știu dacă pot să te iert acum. Dar vreau să încerc. Pentru mama, pentru noi.

Ne-am îmbrățișat, amândouă plângând. Nu s-a rezolvat totul atunci, dar am simțit că focul iertării începe să ardă mai tare. Am decis să mergem împreună la notar, să găsim o soluție. Nu era vorba doar de casă, ci de a ne regăsi ca surori.

Au trecut luni de atunci. Încă mai am momente când simt că mă arde furia, dar încerc să-mi amintesc de povestea cu cei doi lupi. Aleg, zi de zi, să hrănesc focul care vindecă, nu pe cel care distruge. Dar oare, voi reuși vreodată să iert cu adevărat? Sau rănile astea vor rămâne mereu acolo, ca niște cicatrici pe suflet?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să iertați o trădare venită chiar din sânul familiei?