Dor de mamă: Povestea unei despărțiri care nu se vindecă

— Nu vreau să te mai văd! Ai plecat când aveam cea mai mare nevoie de tine!
Cuvintele fiicei mele, Irina, mi-au răsunat în minte ca un ecou dureros, chiar și după ce a trântit ușa apartamentului meu din București. Avea 32 de ani acum, dar în ochii mei era tot copilul acela slab, cu ochii mari și triști, pe care l-am lăsat în urmă acum douăzeci de ani.

Nu am avut de ales. Sau cel puțin așa mi-am spus mereu. După divorțul de Mihai, tatăl Irinei, care se pierduse în alcool și promisiuni goale, am rămas singură cu un copil mic și cu datorii la întreținere. Salariul meu de vânzătoare abia ne ajungea pentru pâine și lapte. Când Irina a împlinit 12 ani, am primit un telefon de la o verișoară din Italia: „Vino aici, la Roma! E nevoie de femei la curățenie. Poți câștiga de zece ori mai mult decât acasă.”

Am stat nopți întregi frământându-mă. Mama mea, bătrână și bolnavă, mi-a spus: „Du-te, Marioara! Nu poți să-ți crești fata doar cu dragoste. Are nevoie de haine, de școală, de viitor.”

În ziua plecării, Irina s-a agățat de fusta mea plângând: „Nu mă lăsa aici! Nu vreau să stau fără tine!” Am simțit cum mi se rupe sufletul, dar am plecat. Am crezut că sacrificiul meu va fi înțeles cândva.

Anii au trecut greu. Am spălat podele, am îngrijit bătrâni străini care nu-mi știau nici numele. Trimiteam bani acasă lunar. Irina a avut haine noi, a mers la liceu bun, a făcut meditații la matematică. Îi scriam scrisori lungi și o sunam cât puteam de des. Dar vocea ei era tot mai rece: „Nu-mi trebuie banii tăi! Vreau să vii acasă!”

Când am reușit să mă întorc după opt ani, Irina era deja studentă la Medicină. Nu m-a așteptat la gară. M-a privit ca pe o străină: „Ai pierdut tot ce era important. Nu mai am nevoie de tine.”

Am încercat să recuperez timpul pierdut. O vizitam la cămin cu plase pline de mâncare gătită. Îi trimiteam mesaje lungi cu „Te iubesc” și „Îmi pare rău”. Dar zidul dintre noi creștea cu fiecare an.

— Nu înțelegi că nu banii contează? Unde erai când am avut prima menstruație? Când m-au bătut fetele la școală? Când am vrut să mă sinucid pentru că mă simțeam singură?

M-a lovit cuvintele ei ca niște palme. Mama mea murise între timp, iar eu rămăsesem doar cu Irina — și cu vina mea.

Acum locuiesc într-un apartament mic din Drumul Taberei. Am 59 de ani și mă simt mai bătrână decât oricând. Irina vine rar pe la mine, doar când are nevoie de acte sau bani pentru vreo urgență. Are un băiețel de patru ani pe care îl văd doar în poze pe Facebook.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul meu a meritat. Dacă dragostea se poate măsura în bani trimiși lunar sau în nopți nedormite de dor și vinovăție.

Într-o seară ploioasă, am încercat să-i spun totul:
— Irina, nu am vrut niciodată să te rănesc. Am plecat ca să-ți fie ție mai bine…
— Niciodată nu ai înțeles! Pentru mine era mai bine să fii aici, să mă ții în brațe când plângeam!

A plecat din nou fără să privească înapoi.

Stau acum la fereastră și privesc luminile orașului. Mă întreb dacă alte mame au trecut prin asta. Dacă există iertare pentru cei care au ales să plece sperând la un viitor mai bun pentru copiii lor.

Oare dragostea unei mame poate vindeca rănile lăsate de absență? Sau unele greșeli nu se repară niciodată?