Doar un cadou de ziua ta, mamă: Povestea unei iubiri neîmplinite

— Nu mai vreau să aud scuze, mamă! Am spus-o răspicat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina rece a după-amiezii de noiembrie. Mama stătea pe canapea, cu telefonul în mână, privindu-mă ca și cum aș fi fost o străină care tocmai îi invadase spațiul.

— Irina, nu e momentul… începu ea, dar am ridicat palma, oprind-o.

— Nu e niciodată momentul, nu-i așa? Pentru tine, eu am fost mereu o obligație bifată pe listă. Un cadou de ziua ta și atât. Atât poți să aștepți de la mine de acum înainte.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să plâng, dar lacrimile nu mai veneau demult. Poate pentru că le-am vărsat pe toate în copilărie, când așteptam să vii la serbarea de la grădiniță și ai uitat. Sau când bunica mi-a spus că „mama muncește mult, să nu o superi”.

Adevărul e că nu-mi amintesc să fi avut vreodată o mamă. Am avut bunici blânzi, care mi-au pus ceai cu miere când tu erai plecată la conferințe sau la „întâlniri importante”. Am avut o bonă, tanti Lenuța, care mă lua de la grădiniță și mă învăța să fac cozonaci. Dar tu? Tu erai mereu absentă, chiar și atunci când erai acasă. Mirosul tău era de parfum scump și țigări fine, nu de lapte cald și dragoste.

— Irina, exagerezi… Toată lumea muncește. Nu poți să-mi reproșezi că am vrut să-ți ofer tot ce-i mai bun.

Am râs amar.

— Tot ce-i mai bun? Mi-ai oferit haine frumoase și jucării scumpe, dar niciodată brațele tale când aveam coșmaruri. Mi-ai dat bani de buzunar, dar niciodată timp. Știi ce înseamnă să-ți fie dor de cineva care stă în aceeași casă cu tine?

Mama s-a ridicat brusc și a început să-și aranjeze nervos părul. Avea gesturi elegante, calculate — mereu atentă la aparențe. Poate că asta era tot ce conta pentru ea: imaginea.

— Nu știi cât am sacrificat pentru tine!

— Nu știu, pentru că niciodată nu mi-ai spus. Și nici nu m-ai întrebat vreodată ce simt eu.

Am ieșit din cameră trântind ușa. M-am dus în camera mea — aceeași cameră în care am crescut singură printre păpuși și cărți cu povești. Pe rafturi stau încă fotografii cu mine la diverse vârste: la patru ani, cu ochii mari și triști; la șapte ani, zâmbind forțat lângă bradul de Crăciun; la doisprezece ani, deja resemnată.

Când eram mică, îi scriam mamei bilețele: „Te iubesc”, „Vrei să ne jucăm?”, „Vii la serbare?”. Le găseam dimineața tot acolo unde le lăsasem seara. Uneori le arunca direct la gunoi.

Bunica încerca să-mi aline dorul:

— Las-o pe mama ta, draga mea. E greu să fii femeie singură în lumea asta. Muncește mult pentru tine.

Dar eu nu voiam bani sau haine noi. Voiam doar să mă țină cineva în brațe când ploua afară și mă speriam de tunete.

Anii au trecut și am învățat să nu mai cer nimic. Am devenit adolescenta rebelă care venea târziu acasă doar ca să vadă dacă îi pasă cuiva. Nu-i păsa nimănui. Mama era tot plecată sau închisă în biroul ei cu laptopul și telefonul.

La 18 ani am plecat la facultate în Cluj. A fost prima dată când am simțit libertatea — dar și un gol imens. Prietenele mele vorbeau cu mamele lor zilnic; eu uitam uneori să-i scriu un mesaj de „La mulți ani”.

De ziua ei îi trimiteam mereu un cadou frumos — un parfum scump sau o eșarfă de mătase — și atât. Niciodată nu mă întreba dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva. Era ca un contract nescris: eu îi dau un cadou pe an, ea nu-mi cere nimic altceva.

Acum, la 27 de ani, m-am întors acasă după ce bunica s-a stins. Casa e mai goală ca niciodată. Mama încearcă să se apropie de mine, dar nu mai știu dacă pot sau vreau să-i dau șansa asta.

Într-o seară, după ce am avut discuția aceea dureroasă din sufragerie, m-a bătut timid la ușă.

— Irina… putem vorbi?

Nu i-am răspuns imediat. Am lăsat-o să stea acolo câteva minute bune, ca să simtă puțin din așteptarea pe care am trăit-o eu toată copilăria.

— Intră.

A venit lângă mine și s-a așezat pe marginea patului.

— Știu că am greșit mult față de tine… Dar nu știu cum să repar.

Am oftat adânc.

— Poate că unele lucruri nu se mai pot repara. Poate că trebuie doar să acceptăm că suntem două străine care locuiesc sub același acoperiș.

Mama a început să plângă încet — prima dată când o vedeam vulnerabilă. M-am uitat la ea fără ură, dar nici fără milă. Doar cu o tristețe calmă.

— O să-ți trimit cadou de ziua ta, mamă. Atât pot să-ți ofer acum.

A plecat fără să spună nimic. În liniștea care a urmat, m-am întrebat dacă vreodată va exista o cale spre iertare sau dacă unele răni sunt menite să rămână deschise pentru totdeauna.

Oare câți dintre noi trăim cu dorința neîmplinită de a fi iubiți de propriii părinți? Și cât curaj ne trebuie ca să punem limite acolo unde nu există dragoste adevărată?