Dincolo de Ziduri Crăpate: Povestea Unei Case și a Unei Fetițe Care Mi-au Schimbat Viața

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să scot vopseaua scorojită din jurul ferestrei. Era deja a treia zi în care încercam să fac ceva din casa asta, iar fiecare colț părea să-mi râdă în față. Ilinca, fetița mea de șapte ani, stătea pe podeaua din hol, cu genunchii la gură și ochii mari, plini de o curiozitate care mă exaspera și mă înduioșa în același timp.

— Mami, de ce nu ne întoarcem la bunici? Acolo era cald și mirosea a cozonac…

Am simțit un nod în gât. Nu puteam să-i spun adevărul: că nu aveam unde să ne întoarcem. Că divorțul de Radu m-a lăsat cu nimic altceva decât această casă moștenită de la o mătușă pe care nici măcar nu o cunoșteam bine. Că tot ce aveam era aici, între pereții ăștia reci și crăpați.

— Pentru că aici e casa noastră acum, Ilinca. Și o vom face frumoasă împreună, ai să vezi.

A oftat și s-a ridicat, trântind ușa camerei ei improvizate. Am rămas singură cu gândurile mele și cu mirosul de mucegai care părea să nu dispară niciodată. M-am așezat pe podeaua rece și am început să plâng în hohote. Nu pentru că era greu — știam că va fi greu — ci pentru că nu mă simțeam destul de puternică pentru tot ce urma.

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea Ilincăi, încercând să repar câte ceva: o priză stricată, un robinet care curgea, o ușă care scârțâia. Dar casa părea să se răzbune pe mine pentru fiecare încercare. Într-o zi, când am încercat să schimb un bec, am scăpat scara și am căzut. Ilinca a venit alergând:

— Mami! Te-ai lovit?

— Nu-i nimic, puiule. Doar m-am speriat puțin.

A venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singură.

Dar liniștea nu dura niciodată prea mult. Ilinca era genul de copil care nu putea sta locului: vorbea mult, punea întrebări la care nu aveam răspunsuri și făcea mereu boacăne. Într-o după-amiază ploioasă, am găsit-o pictând pereții din hol cu acuarele:

— Uite, mami! Am făcut un curcubeu! Poate așa nu mai e casa tristă.

M-am enervat atât de tare încât am țipat la ea:

— Ilinca! Nu vezi că faci numai prostii? De ce nu poți fi ca ceilalți copii?

A izbucnit în plâns și s-a ascuns sub masă. M-am simțit cea mai rea mamă din lume. Seara, când s-a liniștit, am mers la ea:

— Îmi pare rău, iubita mea. Știu că ți-e greu aici. Și mie mi-e greu. Dar suntem împreună, da?

A dat din cap și m-a strâns de mână.

Zilele treceau greu. Vecinii ne priveau ciudat — două femei singure într-o casă dărăpănată, cu gardul rupt și iarba crescută până la genunchi. Odată, doamna Viorica de peste drum a venit să-mi spună:

— Nu vă supărați, dar poate ar trebui să vă gândiți să vindeți casa asta. E prea mult pentru dumneavoastră.

Am zâmbit forțat și am închis ușa politicos. Nu aveam unde să mergem. Și nici nu voiam să renunț.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am găsit un caiet vechi printre lucrurile mătușii mele. Era plin cu rețete scrise de mână și cu notițe despre viața ei aici: „Nu există casă perfectă, doar momente perfecte.” Am început să plâng din nou — dar de data asta lacrimile erau altfel. Poate că nu trebuia să repar totul ca să fim fericite.

Am început să las lucrurile să fie imperfecte. Am lăsat curcubeul Ilincăi pe perete și am pictat împreună fluturi și flori peste petele de mucegai. Am plantat flori în grădină, chiar dacă pământul era tare ca piatra. Am făcut clătite după rețeta mătușii și le-am mâncat pe jos, pentru că nu aveam încă masă.

Radu a venit într-o zi să o vadă pe Ilinca. S-a uitat lung la casă:

— Nu crezi că ar fi mai bine pentru ea să stea la mine? Eu pot să-i ofer tot ce are nevoie.

— Tot? — l-am întrebat eu — Sau doar lucruri?

A plecat fără să mai spună nimic.

Într-o zi de vară, când soarele bătea puternic prin geamurile nespălate, Ilinca a venit la mine cu un zâmbet larg:

— Mami, știi ce? Casa asta e ca noi: nu e perfectă, dar e veselă!

Am râs împreună până ne-au dat lacrimile.

Astăzi, după doi ani de la începutul acestei aventuri, casa noastră încă are pereți crăpați și podele scârțâitoare. Dar e plină de culoare și râsete. Ilinca e la fel de năzdrăvană ca întotdeauna — uneori mă scoate din minți, alteori mă face să mă simt cea mai norocoasă mamă din lume.

M-am întrebat adesea: dacă aș fi avut viața perfectă pe care mi-am imaginat-o cândva, aș fi fost mai fericită? Sau tocmai imperfecțiunea asta ne-a făcut atât de vii?

Poate că fericirea nu stă într-o casă fără cusur sau într-un copil „cuminte”, ci în curcubeiele pictate pe pereți și în îmbrățișările date după furtuni. Voi ce credeți? E perfecțiunea un scop sau doar o iluzie?