Dincolo de ușă: Povestea unei nurori în umbra soacrei

— Nu mai pot, Gabi! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Gabi stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ, incapabil să-mi răspundă. În sufragerie, dincolo de ușa întredeschisă, auzeam pașii grei ai mamei lui, doamna Viorica, care își făcea simțită prezența în fiecare colț al apartamentului nostru de două camere din Drumul Taberei.

Nu știu când exact am început să simt că nu mai e casa mea. Poate din ziua în care am găsit hainele mele mutate din dulap, pentru că „nu era ordinea potrivită”. Sau poate când am auzit-o spunându-i lui Gabi, pe un ton șoptit dar tăios: „Nu cred că fata asta e potrivită pentru tine. O să-ți distrugă viața.”

Când l-am cunoscut pe Gabi la facultate, mi s-a părut cel mai cald și blând om din lume. Proveneam amândoi din familii modeste, dar eu visam la o familie unită, la cinele de duminică și la râsete în jurul mesei. El mi-a promis că vom construi împreună tot ce n-am avut niciunul dintre noi. Dar nu mi-a spus niciodată cât de mult depindea de mama lui.

— Mama nu are pe nimeni, doar pe mine. Trebuie să o înțelegi, mi-a spus într-o seară, când i-am reproșat că nu avem niciodată intimitate.

— Dar noi? Noi când mai existăm? Când mai suntem doar noi doi?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

La început am încercat să mă apropii de doamna Viorica. I-am dus flori de ziua ei, am gătit împreună sarmale și am ascultat poveștile despre tinerețea ei la țară. Dar orice gest al meu era privit cu suspiciune sau criticat subtil.

— Așa se face ciorba? La noi în familie nu se pune atâta leuștean. Și nici nu se taie carnea așa.

— Nu-i nimic, mamă, las-o pe Ana să facă cum știe ea, încerca Gabi să mă apere.

— Las’ că văd eu cine știe mai bine! răspundea ea, cu un zâmbet fals.

Anii au trecut și fiecare zi părea o luptă pentru spațiul meu, pentru liniștea mea. Doamna Viorica intra în cameră fără să bată la ușă, îmi verifica telefonul când îl lăsam nesupravegheat și îi spunea lui Gabi tot ce făceam sau nu făceam bine.

— Ana nu știe să aibă grijă de casă. Uite ce praf e pe mobilă! îi spunea într-o zi, când credea că nu aud.

— Mamă, te rog…

— Dacă nu-ți pasă de tine, măcar de mine să-ți pese!

Când am rămas însărcinată, am crezut că lucrurile se vor schimba. Că va vedea în mine mama copilului ei și mă va accepta. Dar a fost mai rău. A început să decidă totul: ce să mănânc, cum să dorm, ce medic să aleg.

— Nu te pricepi la nimic! Dacă nu eram eu, copilul ăsta n-ar avea nicio șansă!

Într-o zi am găsit-o în camera noastră, cotrobăind prin sertare.

— Ce cauți aici?

— Caut actele casei. Trebuie să le pun la loc sigur. Tu nu știi să ai grijă de ele.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Gabi a venit după mine.

— Ana, te rog… încearcă să o înțelegi. E bătrână și speriată.

— Dar eu? Eu cine mă înțelege?

În ziua în care am născut-o pe Mara, doamna Viorica a venit prima la maternitate. A luat copilul în brațe și a spus:

— Acum ești cu adevărat parte din familia noastră.

Dar eu nu m-am simțit niciodată mai singură.

După ce ne-am întors acasă, controlul ei a devenit sufocant. Îmi spunea cum să alăptez, când să culc copilul și chiar cu cine să vorbesc la telefon.

— Nu vreau să vină prietenele tale aici! Nu știu ce fel de femei sunt!

Într-o seară, după ce Mara a făcut febră și eu eram epuizată, doamna Viorica a intrat peste mine în baie.

— E vina ta! Nu știi să ai grijă de copil!

Am izbucnit:

— Ajunge! E casa mea! Ieși afară!

A plecat trântind ușa și plângând zgomotos. Gabi s-a uitat la mine ca la un străin.

— Cum poți să-i vorbești așa mamei mele?

Atunci am știut că nu mai pot continua. Am luat-o pe Mara și am plecat la mama mea pentru câteva zile. Când m-am întors, Gabi schimbase yala la ușă — la cererea mamei lui — ca „să nu mai intre oricine”. Am simțit că mi se rupe sufletul.

După câteva zile tensionate și discuții interminabile cu Gabi, am decis împreună să schimbăm iar zăvorul și să stabilim reguli clare: doamna Viorica nu mai avea voie să intre fără permisiune. A fost un scandal monstru. Vecinii ne-au auzit țipând unii la alții pe scară.

— S-a dus familia noastră! S-a dus totul! urla ea.

Gabi plângea ca un copil. Eu tremuram de furie și frică.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Gabi s-a răcit; Mara crește între două lumi — una a controlului și alta a libertății fragile pe care încerc să i-o ofer. Doamna Viorica nu ne mai vorbește decât prin mesaje scurte și acide.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit. Dacă dragostea chiar poate supraviețui între două focuri — cel al loialității față de părinți și cel al nevoii de libertate într-o familie nou formată.

Oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru liniștea noastră? Și câte uși trebuie încuiate ca să ne simțim acasă?