Dincolo de perete: Povestea unei granițe invizibile

— Jovana, iar au început! Nu mai suport! — vocea lui Milan răsună din sufragerie, acoperită aproape complet de zgomotul surd al bormașinii care părea că nu se mai oprește niciodată. Mă uit la ceas: 7:15 dimineața. Încă o zi în care visul nostru de liniște se spulberă înainte să apucăm să ne bem cafeaua.

Am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi păstrez calmul. „Poate azi termină”, mi-am spus în gând, dar știam că mă mint. De când ne-am mutat aici, în blocul ăsta vechi din Drumul Taberei, fiecare zi a fost o luptă cu zgomotele venite de peste tot: bormașina vecinului de la trei, țipetele copiilor de la doi, muzica dată la maxim de bătrâna de la patru care asculta manele la radio. Și peste toate astea, privirile reci și comentariile răutăcioase pe care le primeam ori de câte ori încercam să discutăm civilizat.

— Nu mai pot, Jovana! De ce nu faci nimic? — Milan își aruncă privirea spre mine, ochii lui albaștri plini de reproș. — Mereu spui că trebuie să avem răbdare, dar uite unde am ajuns! Nici măcar nu mai dormim noaptea!

Îl înțelegeam. Și eu eram la capătul puterilor. Dar nu voiam să devin „vecina aia nebună” care bate mereu la uși și face scandal. Îmi aminteam cum mama îmi spunea mereu: „Fii diplomată, Jovana! Nu te certa cu lumea, că nu știi niciodată pe cine superi.” Dar cât să mai rabzi?

Într-o seară, după o zi infernală în care Milan a venit acasă cu ochii roșii de oboseală și nervi, am hotărât să încercăm din nou să vorbim cu vecinul de la trei, domnul Ilie. Am urcat scările cu inima cât un purice. Milan bătea nervos din picior.

— Bună seara, domnule Ilie! — am spus eu cât am putut de calm. — Am vrut doar să vă rugăm dacă se poate să terminați cu găuritul mai devreme…

— Ce vreți, doamnă? Să nu-mi mai fac treaba? Vreți să stau cu pereții neterminați? — a răspuns el ridicând vocea. — Dacă nu vă convine, mutați-vă la casă!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Milan a făcut un pas înainte.

— Domnule Ilie, e vorba de respect! Nu suntem singuri în blocul ăsta!

— Respect? Să vă respect eu pe voi? Voi sunteți ăia noi care ați venit aici și vreți să schimbați regulile!

Ușa s-a trântit în fața noastră. Am coborât scările în tăcere. Milan a izbucnit:

— Vezi? De asta nu merge nimic în țara asta! Nimeni nu respectă pe nimeni!

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am ales să tac pentru pacea blocului, pentru liniștea noastră. Dar liniștea nu venea niciodată. În schimb, între mine și Milan se adunau frustrări nespuse, reproșuri mocnite.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet lipit pe ușa noastră: „Dacă nu vă convine, plecați! Aici nu e hotel!” Scrisul era tremurat, dar mesajul era clar. M-am simțit umilită. M-am simțit străină în propria casă.

Am început să evit liftul, să cobor pe scări doar ca să nu dau ochii cu nimeni. Milan devenise tot mai irascibil. Certurile dintre noi erau tot mai dese.

— Tu nu vezi că ne distrugem? — mi-a spus într-o seară, cu voce stinsă. — Nu mai suntem noi…

Avea dreptate. Ne pierdusem bucuria de a fi împreună. Ne transformaserăm în doi străini care împărțeau același spațiu sufocant.

Într-o duminică dimineață, când zgomotele s-au oprit pentru câteva ore, am ieșit pe balcon și am privit orașul. M-am întrebat dacă nu cumva problema era la noi — dacă nu cumva eram prea sensibili sau prea pretențioși. Dar apoi mi-am amintit toate momentele în care am încercat să fim înțelegători și tot ce am primit a fost dispreț.

Am decis să merg la ședința de bloc. Am intrat în sala mică de la parter cu inima strânsă. Vecinii mă priveau suspicios.

— Bună seara… Aș vrea doar să discutăm despre programul de liniște…

— Iar începeți cu prostiile astea? — a strigat doamna Maria de la patru. — Pe vremea mea nu se plângea nimeni!

— Poate că ar trebui să ne respectăm mai mult unii pe alții… — am încercat eu timid.

— Dacă nu vă place aici, plecați! — a răsunat corul vocilor.

Am plecat plângând acasă. Milan m-a luat în brațe fără să spună nimic. În acea noapte am decis: trebuie să ne mutăm.

Nu era vorba doar despre zgomot sau despre lipsa de respect. Era vorba despre granițele pe care le tragem între noi și ceilalți — granițe invizibile dar atât de reale încât pot rupe familii și suflete.

Acum stau pe cutiile cu lucruri împachetate și mă întreb: oare unde e limita dintre toleranță și sacrificiu? Cât trebuie să rabzi pentru liniște? Și dacă toți alegem să tăcem, cine va schimba ceva vreodată?

Poate că povestea mea e povestea multora dintre voi. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales să plecați sau ați fi continuat lupta?