Dincolo de mândrie: De ce am ales să-mi ajut soacra, deși nu m-a acceptat niciodată

— Nu vreau să o văd! Am spus-o clar, Ilie! Nu mă mai pune să trec prin asta!
Vocea mi-a tremurat, iar mâinile mi s-au strâns pe cana de ceai ca și cum aș fi vrut să-i frâng toată puterea. Ilie, soțul meu, stătea în ușă, cu ochii în pământ, ca un copil prins cu minciuna.
— Maria, te rog… E mama. Nu are pe nimeni altcineva.
M-am ridicat brusc, simțind cum inima îmi bate în tâmple. M-am uitat la el cu furie și neputință.
— Și eu ce sunt? Douăzeci de ani am fost pentru ea o străină! Niciodată nu m-a acceptat, niciodată nu m-a chemat la masă de Crăciun, nici măcar când a venit pe lume Ana.
Ilie a oftat și a ieșit din bucătărie. Am rămas singură, cu gândurile mele, cu amintirile care mă ardeau ca o rană veche.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat devreme. Era fratele lui Ilie, Doru.
— Maria, mama a căzut. E la spital. Nu știm cât va sta acolo… Ilie e deja pe drum. Poți să vii și tu?
Am simțit o gheară în stomac. Nu voiam să mă duc. Dar Ana, fiica noastră, a intrat în cameră și m-a privit cu ochii ei mari și blânzi.
— Mami, dacă bunica are nevoie de noi, trebuie să mergem, nu?

Am ajuns la spital cu inima grea. Soacra mea era întinsă pe pat, palidă și slabă. Când m-a văzut, a întors capul spre perete. Nici măcar acum nu voia să mă privească.
— Bună ziua, doamnă Elena, am spus încet.
Niciun răspuns. Doar un oftat lung și rece.

Au trecut zilele greu. Ilie era la serviciu, Doru plecase înapoi la Cluj. Eu am rămas să-i aduc haine curate, să-i dau apă cu paiul, să-i schimb cearșafurile. În fiecare zi mă luptam cu mine însămi: de ce fac asta? Pentru cine? Pentru ea? Pentru Ilie? Pentru mine?

Într-o seară, când îi ștergeam fruntea cu un prosop umed, a deschis ochii și m-a privit pentru prima dată direct.
— De ce faci asta? a întrebat cu voce stinsă.
Am rămas blocată.
— Pentru că nu pot altfel… pentru că suntem oameni.
A oftat din nou și a închis ochii. Dar în zilele următoare nu a mai întors capul când intram.

Mi-am amintit toate umilințele: cum la nunta noastră s-a uitat la mine ca la o servitoare; cum îi spunea lui Ilie că merită ceva mai bun; cum nu m-a chemat niciodată la mesele de familie, iar când Ana s-a născut nici măcar nu a venit la maternitate. Ani de zile am încercat să mă apropii de ea — cu flori de ziua ei, cu prăjituri făcute de mine — dar mereu primeam același zid rece.

Într-o după-amiază, Ana a venit la spital cu mine.
— Bunico, vrei să-ți citesc ceva? a întrebat ea timid.
Soacra mea a dat din cap încet. Ana i-a citit dintr-o carte de povești și pentru prima dată am văzut un zâmbet slab pe chipul Elenei.

După două săptămâni, medicii au spus că poate merge acasă, dar are nevoie de cineva care să stea cu ea. Doru nu putea veni decât în weekenduri. Ilie lucra până târziu. Toți ochii s-au întors spre mine.
— Maria… te rog… doar până se pune pe picioare… a spus Ilie într-o seară.
Am simțit că mă sufoc.
— Nu pot să uit tot ce mi-a făcut!
Ilie a tăcut mult timp.
— Știu… dar dacă nu tu, atunci cine?

Am acceptat. Am mers la apartamentul ei mic din cartierul vechi al orașului și am început rutina: cumpărături, gătit, curățenie, pastile la ore fixe. La început nu vorbea deloc cu mine. Dar într-o zi am găsit-o plângând în bucătărie.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat fără să-mi dau seama.
— Mi-e frică… mi-e frică să nu rămân singură…
M-am așezat lângă ea și pentru prima dată am simțit milă în loc de furie.

Au trecut lunile greu. Încet-încet s-a deschis: mi-a povestit despre copilăria ei grea la țară, despre cum l-a crescut singură pe Ilie după ce soțul ei a murit tânăr; despre frica ei că nimeni nu o va iubi vreodată destul încât să nu o părăsească.

Într-o seară mi-a spus:
— Maria… îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Am fost o femeie amară și speriată… Tu ai avut curajul pe care eu nu l-am avut niciodată.
Am plâns amândouă atunci, fără rușine.

Acum stau lângă fereastra ei și privesc orașul luminat noaptea. Mă gândesc cât de mult ne pot schimba suferința și singurătatea — și cât de greu e să ierți cu adevărat.

Oare câți dintre noi reușim să trecem peste orgoliu și să dăm o șansă celor care ne-au rănit cel mai tare? Sau rămânem prizonieri ai trecutului nostru?