„Din cauza ta abia ne descurcăm” — povestea reproșurilor care dor cel mai tare

— Din cauza ta abia ne descurcăm, Irina! Ți-am zis de atâtea ori că nu poți să trăiești doar din vise!
Cuvintele mamei mele, rostite într-o seară rece de noiembrie, au căzut peste mine ca o ploaie de ace. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, încercând să nu izbucnesc în plâns. Pe masă, între noi, pâinea era tăiată felii subțiri, iar brânza se împuținase de la o săptămână la alta. Tata tăcea, cu ochii în farfurie, iar fiica mea, Ana, se juca în camera alăturată, fără să știe că lumea mea se prăbușea.

Nu știu când am început să simt că nu mai aparțin nicăieri. Poate după ce am rămas fără serviciu, când fabrica de confecții din oraș s-a închis și am fost nevoită să mă întorc cu Ana acasă, la părinți. Soțul meu, Cătălin, plecase la muncă în Italia, promițând că va trimite bani, dar lunile treceau și plicurile cu euro se împuținau. Mama mă privea tot mai des cu reproș, iar tata, deși nu spunea nimic, mă făcea să simt că sunt o povară.

— Irina, nu poți să stai așa, să aștepți să-ți pice ceva din cer! Ce exemplu îi dai Anei?
— Mamă, caut de muncă, dar nu mă angajează nimeni… Am trimis CV-uri peste tot, la supermarket, la farmacie, la brutărie…
— Poate dacă nu ai fi făcut facultatea aia de litere, ai fi avut acum ceva stabil! Dar tu, visătoare, ai vrut să fii profesoară…

Mi-am mușcat buzele. Nu mai aveam putere să mă apăr. Facultatea fusese visul meu, dar și singura mea evadare dintr-o viață cenușie, plină de lipsuri. Acum, diploma stătea într-un sertar, acoperită de praf, iar eu mă simțeam mai mică decât oricând.

Seara, după ce Ana a adormit, am ieșit pe balconul îngust, cu privirea pierdută spre blocurile cenușii. Am sunat-o pe Cătălin, dar nu a răspuns. Mesajele mele rămâneau fără răspuns de zile întregi. Mă întrebam dacă nu cumva are pe altcineva acolo, dacă nu cumva și el s-a săturat de mine, de neputința mea.

A doua zi, mama a început din nou:

— Irina, nu mai avem bani de lemne. Tata tău e bolnav, eu nu mai pot lucra la piață ca înainte. Tu trebuie să faci ceva!
— Ce vrei să fac, mamă? Să plec și eu în Italia? Să o las pe Ana aici?
— Poate ar fi mai bine… Poate acolo ai găsi ceva. Aici doar ne tragi în jos pe toți.

Am simțit cum mi se taie respirația. Să-mi las copilul? Să plec departe, fără să știu dacă mă voi întoarce? Gândul mă îngrozea, dar privirea mamei era de piatră. Am înțeles atunci că nu mai am de ales.

În noaptea aceea, am plâns în tăcere, cu fața în pernă, ca să nu o trezesc pe Ana. Mă simțeam vinovată că nu pot să-i ofer mai mult, că nu pot să-i cumpăr o jucărie nouă sau o ciocolată. Mă simțeam vinovată că am ajuns să fiu o povară pentru părinți, că nu sunt femeia puternică pe care mi-am imaginat-o cândva.

Într-o dimineață, Ana m-a întrebat:

— Mami, de ce ești tristă?
— Nu sunt tristă, iubita mea. Doar obosită.
— O să fim bine?
— Da, puiule. O să fim bine.

Dar nu eram sigură de nimic. Am început să caut pe internet oferte de muncă în străinătate. Am vorbit cu vecina, doamna Lidia, care avea o soră în Spania. Mi-a spus că pot lucra la curățenie, că e greu, dar măcar câștig ceva. Am început să strâng acte, să fac bagaje mici, să-mi pregătesc sufletul pentru despărțire.

Înainte să plec, am încercat să vorbesc cu mama:

— Mamă, o să plec. O las pe Ana cu voi. Te rog să ai grijă de ea.
— O să avem grijă, dar să nu uiți că tot din cauza ta am ajuns aici. Dacă ai fi ascultat de noi…

Nu am mai răspuns. Am simțit că orice aș spune ar fi în zadar. Am îmbrățișat-o pe Ana cu toată puterea mea, i-am promis că mă voi întoarce repede și că o iubesc mai mult decât orice pe lume.

În Spania, am muncit din greu. Zilele erau lungi, nopțile pline de dor. Vorbeam cu Ana pe video, dar de multe ori mama nu răspundea la telefon. Simțeam că mă îndepărtez tot mai mult de familie, că devin o străină pentru toți. Cătălin nu a mai dat niciun semn. Am aflat de la o prietenă comună că are pe altcineva și că nu se va mai întoarce.

După un an, m-am întors acasă cu bani strânși, dar cu sufletul gol. Ana crescuse, era mai distantă, iar mama mă privea tot cu răceală.

— Vezi? Dacă ai fi făcut asta de la început, nu ajungeam aici!

Am simțit că nu mai pot. Am luat-o pe Ana și am plecat în chirie, într-o garsonieră mică. Am găsit un post de vânzătoare la un magazin din cartier. Nu era mult, dar era al nostru. Am început să reconstruiesc încet-încet ceea ce pierdusem: încrederea în mine, legătura cu fiica mea, liniștea.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă aș fi putut face altfel. Dacă aș fi fost mai puternică, dacă aș fi avut mai mult sprijin. Dar cel mai tare mă doare că reproșurile mamei mele încă răsună în mintea mea.

Oare chiar meritam să fiu respinsă de cei pe care îi iubeam cel mai mult? Sau poate că, în toată lupta asta pentru supraviețuire, uităm să ne sprijinim unii pe alții exact când avem cea mai mare nevoie?