Destinul frânt: Logodna neașteptată a Anei

— Nu pot să cred că faci asta, Ana! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mama se prăbușea pe scaunul din bucătărie, cu mâinile la gură. Era seara zilei de 18 iunie, iar în aer plutea miros de tort și lumânări stinse. Sora mea tocmai își anunțase logodna cu Vlad, colegul nostru de liceu, iar vestea a căzut ca un trăsnet peste familia noastră.

Tata s-a ridicat brusc de la masă, trântind paharul de apă. — Ești copilă! Ce știi tu despre viață, despre căsnicie? Ana, ai doar optsprezece ani!

Ana l-a privit sfidător, cu ochii umezi dar hotărâți. — Știu mai multe decât credeți. Vlad mă iubește și eu îl iubesc. Nu vreau să mai trăiesc după regulile voastre!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ana era sora mea mai mică doar cu un an, dar mereu fusese mai curajoasă. Eu, Irina, eram cea care încerca să împace pe toată lumea, să nu supere pe nimeni. Dar acum simțeam că tot ce știam despre familie se destramă sub ochii mei.

Mama a început să plângă încet. — Ana, te rog… Nu fă greșeala asta. Nu vezi că Vlad nu e pregătit? Nici tu nu ești…

— Nu vreau să ajung ca tine, mamă! Să stau toată viața cu cineva doar pentru că așa trebuie! a strigat Ana, iar cuvintele ei au tăiat aerul ca un cuțit.

Tata a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas doar noi trei: eu, Ana și mama. Am încercat să o iau de mână pe Ana, dar s-a tras înapoi.

— Irina, tu mă înțelegi? Tu știi cum e să nu te simți niciodată destul de bună pentru ai tăi…

Am dat din cap încet. Da, știam. Dar nu voiam să recunosc. În acea noapte n-am dormit deloc. Am auzit-o pe mama plângând în camera ei, iar tata s-a întors târziu, mirosind a țigară și a supărare.

A doua zi la școală, toți șușoteau despre logodna Anei. Vlad părea mândru, dar și speriat. L-am prins pe hol și l-am tras deoparte.

— Vlad, ce faci? Chiar vrei asta sau doar te lași dus de val?

A oftat adânc. — Irina, o iubesc pe Ana. Dar… părinții mei nu știu nimic. Nici nu știu cum să le spun.

Am simțit un val de furie și neputință. Totul părea o joacă periculoasă între doi adolescenți care voiau să scape de sub controlul părinților.

Seara, acasă, atmosfera era tot mai tensionată. Tata nu vorbea cu nimeni. Mama încerca să o convingă pe Ana să renunțe la logodnă. Eu eram prinsă la mijloc.

Într-o seară am găsit-o pe Ana plângând în camera ei.

— Irina… dacă aș fi știut că o să doară atât de tare…

M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Poate nu trebuie să iei decizii atât de mari acum. Poate… ai nevoie doar să simți că ai control asupra vieții tale.

Ana m-a privit cu ochii roșii.

— Tu ai avut vreodată curajul să faci ceva doar pentru tine?

Am rămas tăcută. Nu, nu avusesem niciodată curajul ei.

În zilele următoare, certurile s-au intensificat. Tata a amenințat că o va da afară din casă dacă nu renunță la logodnă. Mama s-a îmbolnăvit de supărare. Eu am început să lipsesc de la școală, incapabilă să fac față presiunii.

Într-o noapte, Ana a dispărut. Am găsit un bilet pe patul ei: „Nu pot să trăiesc într-o familie care nu mă acceptă așa cum sunt.”

Am alergat pe străzi cu inima cât un purice, strigându-i numele. Am găsit-o în parc, pe banca unde obișnuiam să ne jucăm când eram mici.

— Ana! Ce faci aici?

S-a uitat la mine cu ochii goi.

— Nu mai pot, Irina. Simt că mă sufoc.

Am stat lângă ea până dimineața, vorbind despre visele noastre, despre frica de a nu fi destul pentru cei dragi.

Când ne-am întors acasă, părinții erau disperați. Tata a izbucnit în lacrimi pentru prima dată în viața mea.

— Iartă-mă, Ana… Nu vreau să te pierd.

A urmat o perioadă grea: terapie de familie, discuții lungi și dureroase despre trecutul părinților noștri, despre sacrificiile lor și fricile lor nespuse. Am aflat că mama fusese forțată să se mărite tânără și că tata nu-și dorise niciodată o familie atât de devreme.

Ana a renunțat la logodnă după câteva luni. Vlad s-a mutat în alt oraș pentru facultate. Familia noastră nu mai era la fel, dar parcă ne-am apropiat mai mult ca niciodată.

Acum mă uit la sora mea și mă întreb: oare cât de mult ne influențează trecutul părinților noștri alegerile? Și cât suntem dispuși să sacrificăm din noi pentru liniștea familiei?