Decizia bunicii Juliana: Lupta pentru familie și speranță

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot, mă auzi? — vocea Anei răsuna spartă, ca un geam crăpat de furtună, în liniștea serii. Am deschis ușa și am văzut-o cu ochii roșii, cu Leila strâns lipită de piciorul ei, tremurând. Am simțit cum mi se strânge inima, ca atunci când, cu zeci de ani în urmă, tata a plecat și nu s-a mai întors niciodată. Am tras-o înăuntru, fără să întreb nimic, doar am luat-o în brațe, iar Leila s-a agățat de mine ca o pisicuță speriată.

În bucătărie, am pus ceaiul pe foc, deși mâinile îmi tremurau. Ana nu spunea nimic, doar plângea încet, cu capul în mâini. Leila, cu ochii mari și umezi, se uita la noi, neînțelegând de ce lumea ei s-a prăbușit într-o singură zi. Am încercat să mă adun, să fiu stânca de care aveau nevoie. Dar în sufletul meu era furtună. Știam prea bine ce înseamnă să fii judecat, să fii arătat cu degetul, să fii singură cu un copil. Și știam că satul nostru nu iartă ușor.

— Ce s-a întâmplat, mamă? — am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

— Nu mai pot cu Mihai. Nu mai pot cu bătăile, cu țipetele, cu băutura lui. Am încercat, mamă, am încercat totul. Dar nu vreau ca Leila să crească așa. Nu vreau să fie ca mine, să creadă că așa e normal. — Ana vorbea printre sughițuri, iar fiecare cuvânt era ca o rană deschisă.

Mi-am amintit de serile în care îl așteptam pe tata, de lacrimile mamei, de privirile vecinilor. Am simțit cum mă cuprinde furia, dar și frica. Ce o să spună lumea? Ce o să facem? Cum o să ne descurcăm?

— O să fie bine, fata mea. O să vezi. Suntem împreună, și asta contează. — am încercat să-i dau curaj, deși nici eu nu eram sigură de asta.

A doua zi, vestea s-a răspândit ca focul. Vecina de peste drum, tanti Maria, a venit să „împrumute zahăr”, dar de fapt voia să afle tot. Am simțit privirile lungi pe la gard, șoaptele pe la colțuri. „A plecat de la bărbat, săraca Ana. Dar ce-o fi făcut, oare?” „Nu-i bine, fată, să destrami familia. Copilul are nevoie de tată.”

În fiecare zi, Ana era tot mai abătută. Nu ieșea din casă, nu răspundea la telefon. Leila nu mai voia să meargă la grădiniță, îi era frică să nu-l vadă pe Mihai. Eu încercam să țin casa, să gătesc, să spăl, să le alin pe amândouă, dar simțeam că mă sufoc. Noaptea, când toată lumea dormea, plângeam în pernă, ca să nu mă audă nimeni. Mă întrebam dacă am făcut bine să o primesc pe Ana acasă, dacă nu cumva îi stric viața, dacă nu cumva ar fi trebuit să o trimit înapoi la Mihai, „pentru binele copilului”, cum ziceau toți.

Într-o zi, Mihai a venit la poartă. Era băut, cu ochii injectați, striga la Ana să iasă afară. Leila s-a ascuns sub masă, tremurând. Am ieșit eu, cu inima cât un purice.

— Pleacă, Mihai! Nu ai ce căuta aici! — am spus, cu vocea mai tare decât mă așteptam.

— E fata mea! Nu mă poți opri să-mi văd copilul! — urla el, dar eu nu m-am dat la o parte.

— Dacă vrei să-ți vezi fata, vii treaz, ca un om, nu ca un animal! — i-am spus, și pentru o clipă am văzut în ochii lui rușinea, dar și ura.

După ce a plecat, Ana a venit la mine, plângând.

— Mamă, nu mai pot. Poate că au dreptate toți. Poate că ar trebui să mă întorc, măcar pentru Leila. Poate că nu sunt o mamă bună.

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă e. Mi-am amintit de mine, tânără, când am rămas singură cu ea. Cât de greu a fost. Dar am rezistat. Și am știut că nu pot să o las să se întoarcă într-un coșmar doar de frica lumii.

— Ana, tu ești o mamă bună. Ești cea mai bună mamă pentru Leila. Și nu contează ce zice lumea. Contează să fii tu bine, să fie Leila bine. Restul nu are importanță. — i-am spus, cu toată dragostea și toată durerea din lume.

Au trecut săptămâni. Încet-încet, Ana a început să-și revină. A găsit un loc de muncă la magazinul din sat, Leila a început să zâmbească din nou. Dar bârfele nu s-au oprit. La biserică, femeile se uitau lung la noi, preotul a făcut o predică despre „familia tradițională”. M-am simțit mică, rușinată, de parcă am făcut cel mai mare păcat. Dar când le vedeam pe Ana și Leila râzând împreună, știam că am făcut ce trebuie.

Într-o seară, stăteam pe bancă, în curte, cu Ana lângă mine. Leila se juca cu pisica. Ana m-a privit și mi-a spus:

— Mamă, dacă nu erai tu, nu știu ce făceam. Poate că nu aveam curaj să plec. Poate că nu mai eram aici.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Am strâns-o la piept și am știut, pentru prima dată, că am fost o femeie puternică. Că am salvat nu doar familia mea, ci și viitorul nepoatei mele.

Dar uneori, noaptea, mă întreb: oare câte femei mai trăiesc coșmarul Anei, fără să aibă pe cineva care să le țină de mână? Oare cât de departe suntem dispuși să mergem pentru fericirea celor dragi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?