De două ori cu inima frântă: Cum am ajuns să-mi pierd copiii în mâinile propriei mame

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am urlat cu vocea spartă, în timp ce polițistul mă ținea de braț să nu mă prăbușesc pe podeaua rece a secției. Ochii mamei mele, Rodica, erau goi, ca două pietre aruncate într-un lac fără fund. Nu plângea, nu protesta, nu spunea nimic. Doar tăcea și se uita la mine ca și cum n-ar fi fost acolo.

Totul a început într-o dimineață obișnuită de aprilie, când am plecat la serviciu lăsându-i pe Vlad și Radu, băieții mei de 4 și 2 ani, în grija mamei. Era ceva normal, făceam asta de luni de zile. Mama era mereu acolo pentru noi, după ce tata murise și eu rămăsesem singură cu copiii. Aveam încredere oarbă în ea. Poate prea multă.

În ziua aceea, când m-am întors acasă, am găsit ambulanța în fața blocului. Vecina de la trei plângea pe scări. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat în casă și i-am văzut pe Vlad și Radu întinși pe canapea, nemișcați. Mama stătea lângă ei cu mâinile în poală, murmurând ceva despre „nu am vrut… nu am vrut…”.

A urmat o avalanșă de anchete, întrebări, medici legiști, polițiști. Mi-au spus că băieții au murit intoxicați cu medicamente. Mama le dăduse pastilele ei pentru somn, ca să „doarmă liniștiți”, pentru că era obosită și nu mai făcea față. Nu a sunat la salvare decât după ce a văzut că nu se mai trezesc.

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi iei tot ce aveam mai drag? am întrebat-o printre lacrimi la prima vizită la arest.

— Nu am vrut, Luciana… eram atât de obosită… nu mai puteam…

Am simțit atunci că tot ce știam despre mama mea era o minciună. Mi-am amintit de copilăria mea, de serile când mă lăsa singură în casă ca să meargă la muncă sau la vecine la cafea. De momentele când ridica tonul fără motiv sau mă pedepsea pentru greșeli minore. Dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea face rău cu adevărat.

Sora mea mai mică, Cristina, a venit din Germania când a aflat ce s-a întâmplat. M-a îmbrățișat strâns și mi-a spus:

— Nu e vina ta! N-ai fi putut ști…

Dar eu știam că e vina mea. Eu am lăsat copiii cu ea. Eu am ignorat semnele: oboseala cronică a mamei, iritabilitatea ei crescută, faptul că uneori uita să le dea masa la timp sau îi lăsa prea mult la televizor.

La proces, mama a stat cu capul plecat. Avocatul ei a încercat să explice că a fost un accident, că nu a avut intenție criminală. Procurorul însă a vorbit despre neglijență gravă și lipsa de discernământ. Eu stăteam în bancă și simțeam cum fiecare cuvânt mă lovește ca un pumn în stomac.

Tatăl copiilor, Marius, nu a venit la proces. Ne despărțiserăm cu un an înainte din cauza certurilor legate de bani și lipsa lui de implicare. Acum îmi trimitea doar mesaje scurte: „Îmi pare rău.” Atât.

În fiecare noapte visez că îi aud pe Vlad și Radu râzând prin casă. Mă trezesc plângând și caut jucăriile lor prin dulapuri, doar ca să simt că mai există undeva.

Odată cu moartea lor, s-au destrămat toate legăturile din familie. Cristina mă sună rar; spune că nu poate suporta atmosfera din țară. Unchii și mătușile ne-au judecat pe ascuns: „Cum să-ți lași copiii cu o femeie bolnavă?”

Am început să merg la psiholog după ce am încercat să-mi fac rău într-o noapte de iarnă. Doamna doctor Popescu m-a întrebat:

— Ce simți față de mama ta?

— Ură… și milă… și dorința să dau timpul înapoi.

— Poate ar trebui să-i scrii o scrisoare. Să-i spui tot ce n-ai putut spune niciodată.

Am încercat. Am scris pagini întregi despre copilăria mea, despre fricile mele, despre cât de mult am iubit-o și cât de tare m-a rănit.

Procesul s-a terminat după șase luni. Mama a primit trei ani cu suspendare și interdicția de a mai avea grijă de minori vreodată. A ieșit din tribunal sprijinită de Cristina, dar nu s-a uitat niciodată spre mine.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din Militari. Am păstrat doar câteva poze cu băieții pe perete și jucăriile lor preferate într-o cutie albastră. În fiecare zi mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit.

Uneori mă gândesc să o sun pe mama. S-o întreb de ce n-a cerut ajutor, de ce n-a spus nimic când simțea că nu mai poate. Dar apoi îmi dau seama că răspunsurile nu vor aduce băieții înapoi.

M-am înscris la un grup de sprijin pentru părinți îndoliați. Acolo am întâlnit alte mame care au pierdut copii din cauza unor accidente sau boli. Toate avem aceeași întrebare pe buze: „De ce eu?”

Poate că niciodată nu vom găsi răspunsul.

Mă uit la poza cu Vlad și Radu și mă întreb: Oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat părinții? Și cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?