De ce să-mi pese acum? Povestea Mariei, fata invizibilă din familia Popescu

— Maria, nu mai comenta atâta! Radu are nevoie de liniște ca să învețe, tu nu vezi că are BAC-ul anul ăsta?
Vocea mamei răsuna ascuțit din bucătărie, iar eu, cu manualul de biologie în brațe, m-am retras în camera mea, încercând să-mi înghit lacrimile. Era a treia oară săptămâna asta când mi se amintea că nu sunt la fel de importantă ca fratele meu. Radu era „băiatul de aur”, cel care aducea diplome acasă, cel care primea mereu porția cea mai mare de prăjitură și zâmbetul cel mai cald de la mama. Eu eram Maria, fata care trebuia să nu deranjeze, să nu ceară prea mult, să nu existe prea tare.

Anii au trecut, iar eu am învățat să mă ascund. Să nu cer ajutor. Să nu spun când mă doare. Când am luat bursă la facultate, mama a spus doar: „Bravo, dar să nu uiți să-l ajuți pe Radu cu proiectul lui.” Când am avut primul meu iubit și am venit acasă cu inima frântă, mama mi-a spus: „Nu te mai prosti, Maria! Fetele serioase nu plâng pentru băieți.”

Tata era mereu la muncă sau la cârciumă. În rarele dăți când venea acasă devreme, îl vedeam cum îl bate pe umăr pe Radu: „Tu ești speranța noastră, băiete!” Eu? Eram doar fata care spăla vasele și aduna ciorapii murdari de pe jos.

Acum două luni, lumea mea s-a întors pe dos. Mama a făcut un accident vascular. Dintr-o dată, toată lumea a început să sune la mine: „Maria, tu ești mai responsabilă, tu trebuie să ai grijă de ea.” Radu era ocupat cu serviciul lui la București. Tata era și mai absent ca înainte. Mătușa Ileana mi-a spus la telefon: „Ești fata ei, Maria! E datoria ta!”

Am stat lângă patul mamei în salonul de spital și am privit-o cum doarme. Era atât de mică și de neajutorată. M-am simțit vinovată că nu simt nimic. Nici milă, nici furie. Doar un gol imens. Când s-a trezit, m-a privit cu ochii ei obosiți și a șoptit: „Radu vine azi?”

— Nu știu, mamă. Eu sunt aici.
— Da… Mulțumesc, Maria.

A doua zi a venit Radu. Cu flori și cu zâmbetul lui fermecător. Mama a luminat toată camera când l-a văzut. Eu am ieșit pe hol și am plâns în tăcere.

Când s-a pus problema cine va avea grijă de mama după externare, toți au presupus că eu voi renunța la serviciu și la viața mea din Cluj ca să mă întorc în satul nostru prăfuit. Radu a spus:

— Eu nu pot, am proiecte importante la muncă. Maria e mai flexibilă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să țip: „De ce eu? De ce mereu eu?” Dar am tăcut. Am plecat acasă și m-am uitat ore întregi la tavan.

În zilele următoare, telefoanele au continuat:

— Maria, ai vorbit cu doctorul?
— Maria, ai cumpărat medicamentele?
— Maria, ai făcut curat?

Nimeni nu m-a întrebat dacă pot sau dacă vreau.

Într-o seară, după ce am spălat-o pe mama și i-am dat pastilele, m-am așezat lângă ea pe pat.

— Mamă… Ți-ai dorit vreodată să fiu altfel?
Ea s-a uitat la mine lung.
— Nu știu ce vrei să spui…
— Să fiu ca Radu? Să fiu băiat?
A oftat.
— Tu ai fost mereu bună… dar Radu… el avea nevoie de mai mult sprijin.
Am simțit cum se rupe ceva în mine.

În noaptea aceea am scris o scrisoare pe care n-am avut curajul s-o dau nimănui:
„Dragă mamă,
Nu știu dacă ai observat vreodată cât de tare m-a durut să fiu mereu pe locul doi. Să fiu mereu cea care trebuie să se sacrifice pentru ceilalți. Acum toți se așteaptă să-mi las viața pentru tine. Dar cine a avut grijă de mine când aveam nevoie?”

A doua zi dimineață am făcut bagajul și am plecat la Cluj. Tata m-a sunat furios:
— Cum poți s-o lași pe maică-ta singură? Ești egoistă!
Am plâns tot drumul spre oraș. Dar pentru prima dată în viață simțeam că fac ceva pentru mine.

Radu mi-a trimis un mesaj:
„Maria, nu te supăra pe noi… Dar mama chiar are nevoie de tine.”
Nu i-am răspuns.

Au trecut două săptămâni. Mama e acasă cu o vecină plătită să o ajute. Eu merg la terapie și încerc să învăț că nu sunt responsabilă pentru fericirea tuturor.

Uneori mă întreb: Oare e greșit să aleg să mă salvez pe mine? Oare voi putea vreodată să iert cu adevărat?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?