De ce nu mă mai înțelege fiica mea?

— Mamă, nu înțelegi! Toți părinții ajută, numai tu nu poți niciodată!
Vocea Elei răsună în bucătăria mică, printre farfuriile spălate și mirosul de cafea rămas de dimineață. Mă uit la ea, la ochii ei aprinși, la mâinile care se frământă pe marginea mesei. Îmi simt inima grea, ca și cum cineva ar fi pus o piatră pe pieptul meu.

— Ela, știi că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi. Nu pot să-ți dau ce nu am…

— Dar mama lui Radu le dă bani în fiecare lună! Și le-a cumpărat și mașină de spălat nouă! Tu nici măcar nu întrebi dacă avem nevoie de ceva!

Mă mușc de buze să nu plâng. Nu vreau să vadă cât mă doare. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei a murit într-un accident la combinat. Am muncit la croitorie zi și noapte, am cusut rochii pentru jumătate de oraș ca să aibă tot ce-i trebuie. Acum, la 67 de ani, cu reumatismul care mă ține legată de pat în zilele ploioase, nu mai am decât amintirile și o pensie de 1.400 de lei.

— Ela, nu e vorba că nu vreau. Pur și simplu nu pot…

— Nu poți sau nu vrei? Mereu ai scuze! Mereu ai fost zgârcită!

Cuvintele ei mă lovesc ca un bici. Zgârcită? Eu, care am renunțat la tot pentru ea? Îmi amintesc cum mergeam pe jos până la școală ca să-i pot plăti meditațiile la matematică. Cum îi coseam rochii din resturi de material ca să nu se simtă mai prejos decât colegele ei. Cum am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră mare și nu aveam bani de doctor.

— Ela, te rog… Nu spune asta. Dacă aș putea, ți-aș da tot ce am.

Ea oftează și-și dă ochii peste cap.

— Lasă, mamă, nu mai are rost să vorbim. Oricum nu se schimbă nimic.

Se ridică brusc și pleacă, trântind ușa după ea. Rămân singură în bucătărie, cu mâinile strânse în poală și lacrimile curgându-mi pe obraji. Mă uit la poza ei de pe perete — Ela la absolvirea facultății, cu zâmbet larg și ochi plini de speranță. Unde s-a dus fata mea? Când a devenit atât de rece?

În zilele următoare, încerc să o sun. Nu răspunde. Îi scriu mesaje — „Ela, te rog să mă ierți dacă te-am supărat.” Nimic. Mă simt ca un străin în propria viață. Vecina mea, tanti Viorica, mă întreabă într-o zi:

— Ce-ai pățit, Mario? Pari abătută.

Îi povestesc printre suspine. Ea oftează.

— Copiii din ziua de azi… Nu mai știu ce-i sacrificiul. Cred că totul li se cuvine.

Dar eu nu vreau să cred asta despre fata mea. Știu că viața e grea pentru tineri — rate la bancă, chirie mare, salarii mici. Dar oare chiar nu vede cât m-am chinuit pentru ea?

Într-o seară, primesc un mesaj scurt: „Am nevoie de 500 lei urgent.” Atât. Fără „te rog”, fără „mamă”. Scot banii din puținul pus deoparte pentru iarnă și îi trimit prin poștă. Nu primesc niciun mulțumesc.

Trec săptămâni. O văd pe Ela doar pe Facebook — poze cu familia soțului ei la munte, cu soacra ei zâmbind larg lângă nepoțelul meu. Mă doare să văd că acolo pare fericită, iar cu mine nu mai vrea să vorbească.

Într-o zi, mă hotărăsc să merg la ea acasă, la blocul din cartierul nou. Bat la ușă cu inima cât un purice. Îmi deschide Radu.

— Bună ziua, doamnă Maria… Ela e ocupată acum.

— Aș vrea doar să o văd puțin… Să văd și copilul…

Radu oftează.

— E supărată pe dumneavoastră. Zice că nu o sprijiniți deloc.

Îmi vine să plâng din nou, dar mă abțin.

— Spune-i că o iubesc și că mi-e dor de ea.

Plec cu pași mici spre casă. Pe drum mă gândesc: oare unde am greșit? Oare dragostea mea n-a fost destul? Oare banii chiar valorează mai mult decât tot ce am făcut pentru ea?

Seara, stau pe marginea patului și privesc tavanul scorojit. Îmi aud gândurile ca pe niște ecouri într-o casă goală: „Oare va veni o zi când fiica mea va înțelege cât am sacrificat pentru ea? Sau va rămâne mereu prizonieră între nevoia de bani și nevoia de iubire?”

Poate că nu sunt singura mamă care trăiește această durere. Poate că sunt multe femei ca mine, care au dat totul copiilor lor și acum se simt goale și uitate.

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să vă împăcați cu gândul că dragostea de mamă nu mai e suficientă într-o lume în care banii par să fie totul?