„De ce nu gătești ca soția lui Radu?” – Povestea unei cine de familie care a schimbat totul

— Ioana, iar ai făcut ciorbă de cartofi? Nu poți să gătești și tu ceva mai interesant, ca soția lui Radu? Mereu are ceva nou pe masă, nu ca la noi, aceleași trei feluri rotite la nesfârșit!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când Victor, soțul meu, aducea vorba despre Irina, soția prietenului său Radu. Irina era mereu exemplul perfect: gătea sofisticat, făcea prăjituri cu fructe exotice, posta poze pe Facebook cu platouri colorate. Eu, în schimb, veneam acasă după opt ore la birou, alergam după copii la grădiniță și încercam să pun ceva cald pe masă înainte să adorm de oboseală.

— Victor, nu suntem ca ei. Irina e în concediu de creștere copil, are timp să gătească. Eu abia apuc să respir între muncă și copii.

— Asta e doar o scuză. Dacă ai vrea, ai putea! Uite, mâine seară mergem la ei la cină. Să vezi ce înseamnă să fii gospodină adevărată!

Am simțit cum mă înroșesc de furie și rușine. Nu era prima dată când mă compara cu alte femei. De fiecare dată mă durea la fel de tare. Dar acum, invitația la cină era ca o sentință. Știam că va fi un spectacol: Irina va scoate din cuptor ceva complicat, Radu va zâmbi mândru, iar Victor va privi spre mine cu reproș.

A doua zi la serviciu nu m-am putut concentra. Colega mea, Anca, m-a văzut abătută.

— Ce-ai pățit, Ioana?

— Nimic… Victor iar mă compară cu Irina. Zice că nu gătesc destul de variat.

Anca a oftat.

— Și al meu face la fel. Parcă nu văd că noi muncim cot la cot cu ei. Dar tot pe noi cade totul acasă.

Am zâmbit amar. Era o poveste veche în România: femeia trebuie să fie și mamă, și gospodină, și angajată model. Să nu se plângă niciodată.

Seara am ajuns acasă și am găsit copiii certându-se pe telecomandă. Am încercat să-i liniștesc, dar gândul la cina de mâine mă apăsa ca o piatră pe piept. Am pus rapid niște paste la fiert și am tras aer adânc.

— Mami, mâine mergem la Irina? O să aibă desert? — a întrebat Mara, fetița mea cea mare.

— Probabil că da…

— Poți să faci și tu prăjitură ca ea?

M-am uitat la Mara și mi-am dat seama că și ea simte presiunea comparației. Am îmbrățișat-o strâns.

A doua zi am ajuns la Irina acasă. Masa era plină: rulouri cu somon, salată cu quinoa, tartă cu fructe de pădure. Radu povestea cât de norocos e cu o soție atât de pricepută. Victor râdea satisfăcut.

— Vezi, Ioana? Asta înseamnă să-ți pese de familie!

Am simțit cum îmi dau lacrimile. Am ieșit pe balcon sub pretextul unui telefon. Irina m-a urmat.

— Ioana… știu că nu e ușor. Și eu mă simt vinovată uneori că am timp pentru toate astea doar pentru că nu lucrez acum. Dar când eram la serviciu, abia apucam să fac un pilaf.

Am izbucnit în plâns.

— Nu mai pot… Simt că orice fac nu e destul!

Irina m-a luat de mână.

— Nu te lăsa definită de comparațiile altora. Fiecare familie are ritmul ei. Și tu faci enorm pentru ai tăi.

Când am revenit în sufragerie, Victor încă râdea cu Radu despre „gospodinele adevărate”. Pe drum spre casă am tăcut amândoi. Ajunși acasă, copiii s-au culcat repede. M-am așezat lângă Victor pe canapea.

— Victor… știi cât mă doare când mă compari cu Irina? Tu vezi doar ce lipsește, nu ce fac deja. Nu suntem ca ei. Eu muncesc toată ziua și încerc să țin casa pe linia de plutire. Poate ar trebui să vezi și tu diferența între familiile noastre.

Victor s-a uitat la mine surprins.

— Nu mi-am dat seama că te afectează atât…

— M-ar ajuta mai mult un „mulțumesc” decât orice comparație.

A tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău, Ioana…

Nu știu dacă se va schimba ceva peste noapte. Dar știu că trebuie să vorbim mai des despre ce ne doare și ce ne lipsește. Poate nu sunt o gospodină ca Irina, dar sunt o mamă și o soție care dă tot ce poate pentru familia ei.

Mă întreb: câte femei trăiesc zilnic sub povara comparațiilor? Câți bărbați ar vedea altfel lucrurile dacă ar asculta cu adevărat? Poate că e timpul să vorbim mai des despre ce contează cu adevărat într-o familie.