„De ce mă suni doar când ai nevoie de bani, Sofia?” – Povestea unei mame din România

„Mamă, ai putea să-mi trimiți niște bani până la salariu?” Vocea Sofiei răsună în receptor, tremurată, dar nu de emoție, ci de nerăbdare. Mă uit pe geam, picăturile de ploaie se preling pe sticlă ca niște lacrimi pe care nu le mai pot plânge. Îmi strâng halatul pe mine, încercând să-mi adun curajul. „Sofia, nu vrei să-mi povestești cum ți-a fost ziua?” întreb, cu speranța că, poate, de data asta, vom vorbi ca odinioară, când îmi povestea totul, de la notele de la școală până la băiatul care îi plăcea.

Dar tăcerea de la celălalt capăt e grea. „Mamă, nu am timp acum, chiar am nevoie de bani. Te rog, mă ajuți sau nu?” Simt cum mi se strânge inima. Mă uit la Ilie, soțul meu, care stă la masă cu mâinile împreunate, privind în gol. Și el a auzit conversația. Îmi face semn să nu cedez, dar cum să nu cedez când e copilul meu? „Bine, Sofia, îți trimit. Dar poate, când ai timp, mă suni și doar să vorbim, da?”

Nu răspunde la asta. Doar un „Mersi, mamă. Te pup.” și închide. Rămân cu telefonul în mână, cu sufletul golit. Ilie oftează. „Nu vezi că te folosește? Nu mai e fata noastră, Maria. Parcă nici nu-i pasă de noi.” Știu că are dreptate, dar nu pot să nu sper că, într-o zi, va suna doar ca să mă întrebe ce mai fac, să râdem împreună, să simt că sunt mama ei, nu bancomatul ei.

Sofia a plecat la facultate la București acum trei ani. La început, ne suna des, ne povestea de colegi, de profesori, de orașul mare care o speria și o fascina. Îi trimiteam pachete cu zacuscă, plăcinte și haine groase. Îmi spunea mereu: „Mamă, nu știu ce m-aș face fără voi.” Dar, încet-încet, telefoanele s-au rărit. Apoi au devenit scurte, seci, mereu cu același subiect: bani. „Am rămas fără bani de chirie.” „Nu-mi ajunge de mâncare.” „Mi s-a stricat laptopul.” La început, am crezut că e greu la început, că se va descurca mai bine cu timpul. Dar au trecut trei ani și nimic nu s-a schimbat. Ba chiar, parcă, e mai rău.

Am încercat să vorbesc cu ea, să-i spun că și noi avem probleme. Ilie s-a îmbolnăvit anul trecut, a stat luni întregi în spital. Eu am rămas singură cu gospodăria, cu grijile. Pensia noastră abia ne ajunge. Dar cum să-i spun toate astea? De fiecare dată când încerc, mă oprește: „Mamă, nu am timp acum. Vorbim altă dată.” Dar altă dată nu mai vine niciodată.

Într-o zi, am decis să nu-i mai trimit bani. Am vrut să văd dacă mă sună și pentru altceva. Au trecut două săptămâni. Niciun semn. Mă uitam la telefon din oră în oră, ca o adolescentă îndrăgostită. Ilie mă certa: „Vezi? Ți-am zis că nu-i pasă. Dacă nu-i dai bani, nu existi pentru ea.” Dar eu nu puteam să cred asta. E copilul meu, cum să nu-i pese?

Într-un final, m-a sunat. „Mamă, de ce nu mi-ai trimis banii? Am rămas fără nimic, nu am ce mânca!” Vocea ei era plină de reproș, nu de dor. „Sofia, și noi avem probleme. Tata e bolnav, eu nu mai pot lucra ca înainte. Nu putem să-ți trimitem mereu bani. Poate ar trebui să-ți cauți un job, să te descurci și tu.”

A urmat o tăcere lungă. „Nu înțelegi nimic, mamă. Toți colegii mei primesc bani de la părinți. De ce trebuie să fie la noi altfel?” Am simțit cum mi se rupe sufletul. „Sofia, nu toți părinții pot. Și noi am muncit toată viața ca să-ți fie ție bine. Dar acum nu mai putem. Te rog, încearcă să înțelegi.”

A închis fără să mai spună nimic. Seara, am plâns în brațele lui Ilie. „Poate am greșit undeva, Ilie. Poate am răsfățat-o prea mult. Poate nu i-am spus destul de des cât de greu ne este.” El m-a mângâiat pe păr: „Nu e vina ta, Maria. Așa sunt tinerii acum. Vor totul de-a gata. Dar trebuie să învețe să se descurce.”

Au trecut luni de atunci. Sofia mă sună tot mai rar. Când o face, e tot pentru bani. Uneori, îi trimit, alteori nu pot. Îmi spune că nu mă înțelege, că sunt o mamă rea. Dar eu știu că nu sunt. Îmi iubesc copilul mai mult decât orice pe lume. Dar nu vreau să o fac dependentă de noi. Vreau să fie puternică, să se descurce singură.

Într-o zi, am primit un mesaj de la ea: „Mamă, am găsit un job part-time. Nu mai am nevoie de bani. Dar, dacă vrei, putem vorbi din când în când.” Am plâns de bucurie. Poate, totuși, a înțeles. Poate, într-o zi, vom vorbi din nou ca mamă și fiică, nu ca debitor și creditor.

Acum, stau la fereastră și mă gândesc: oare câți părinți din România trec prin asta? Oare câți copii uită de părinți, văzându-i doar ca pe niște portofele? Oare am greșit undeva sau așa e lumea de azi? Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să vă apropiați din nou de copilul vostru?