De ce m-a ales mama pe el, nu pe mine? Povestea unei alegeri care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l suport pe Doru! De ce nu mă crezi niciodată? am urlat, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce mama stătea în pragul ușii, cu mâinile strânse la piept. Aveam doar paisprezece ani, dar simțeam că lumea mea se prăbușește.

Mama m-a privit lung, cu ochii roșii de oboseală și teamă. — Livia, nu e atât de rău pe cât crezi tu. Doru încearcă doar să te disciplineze. Știi cât de greu ne-a fost fără el? Nu vreau să stric totul acum.

Am simțit cum mi se strânge inima. De când intrase Doru în viața noastră, casa nu mai era acasă. Nu mai era loc pentru râsul nostru, pentru serile când povesteam la lumina veiozei sau pentru îmbrățișările mamei. Totul era rece, calculat, sub privirea lui tăioasă și vocea lui ridicată la orice greșeală.

În acea seară, după ce am trântit ușa camerei mele, am auzit cum Doru îi spunea mamei pe hol: — Ori fata pleacă la tată-su, ori eu nu mai stau aici! Nu pot trăi cu un copil obraznic care nu mă respectă!

Am încremenit. M-am lipit de ușă, încercând să aud răspunsul mamei. Ea a tăcut mult timp. Apoi, cu o voce stinsă: — O să vorbesc cu ea…

A doua zi dimineață, mama a venit la mine cu ochii umflați de plâns. — Livia… cred că ar fi mai bine să stai o perioadă la tatăl tău. Să-i dai lui Doru timp să se obișnuiască…

Nu am spus nimic. Am făcut bagajul în tăcere și am plecat. Tata locuia la țară, într-o casă mică și rece. Nu era pregătit pentru un adolescent rebel și rănit. M-am simțit ca o povară pentru toată lumea.

Anii au trecut greu. Am terminat liceul cu greu, fără sprijinul mamei. Ne vedeam rar, la sărbători, când Doru era plecat sau când mama găsea o scuză să vină singură. Întotdeauna părea grăbită, vinovată. Îmi aducea dulciuri sau haine, dar niciodată nu vorbea despre ce s-a întâmplat.

Când am împlinit douăzeci și trei de ani și am început să lucrez ca educatoare la grădinița din oraș, am simțit că pot respira din nou. Aveam prieteni, un rost al meu. Dar rana din suflet nu s-a vindecat niciodată.

Într-o zi, după ce Doru a murit subit de infarct, mama m-a sunat plângând: — Livia… te rog să vii la mine… Am nevoie de tine.

Am ezitat mult. În cele din urmă am mers. Casa era neschimbată, dar mama părea micșorată de durere și singurătate.

— De ce ai făcut asta? De ce m-ai trimis atunci la tata? am întrebat-o direct, fără ocolișuri.

A izbucnit în plâns. — Mi-a fost frică… Doru nu te-a vrut niciodată aici. Mi-a spus că dacă nu te trimit la tatăl tău, mă părăsește. Și eu… eram atât de obosită… Am ales greșit, Livia! Am ales să nu fiu singură…

Am simțit cum toată furia și tristețea adunate în ani se sparg în mine ca un val rece. — Dar eu eram copilul tău! Cum ai putut să mă alegi pe mine ultima?

Mama a căzut în genunchi lângă mine: — Nu există zi să nu regret! Am fost slabă… Mi-am dorit atât de mult să fiu iubită încât te-am pierdut pe tine.

Am plecat fără să spun nimic. Zilele următoare au fost un haos de gânduri și amintiri. Prietena mea cea mai bună, Ioana, mi-a spus: — Livia, uneori părinții fac alegeri greșite din frică sau neputință. Dar tu ai dreptul să fii furioasă.

Am început să merg la terapie. Am scris scrisori către mama pe care nu le-am trimis niciodată. Am vorbit cu tata despre acei ani pierduți; el mi-a spus: — N-am știut nici eu cum să te ajut atunci…

Încet-încet am început să o văd pe mama ca pe un om rănit, nu doar ca pe cea care m-a trădat. Dar rana rămâne acolo.

Acum mă uit la copiii de la grădiniță și mă întreb: oare câți dintre ei simt că nu sunt aleși? Câți duc acasă o povară pe care adulții nici măcar nu o văd?

Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să iert complet sau dacă voi repeta greșelile mamei mele când voi avea propriii copii.

Ce ați face voi dacă ați afla că părintele vostru v-a ales pe altcineva în locul vostru? Cum ați reuși să mergeți mai departe fără să vă pierdeți speranța?