De ce ești mereu tristă, bunico?

— Bunico, de ce ești mereu tristă?

Întrebarea Ilincăi a căzut peste mine ca o ploaie rece de toamnă. Stătea în fața mea, cu obrajii pătați de dulceață de vișine, cu părul încâlcit și cu păpușa ei preferată strânsă la piept. Ochii ei mari și sinceri mă fixau cu o insistență pe care n-am mai simțit-o niciodată. Am simțit cum mi se strânge inima și, pentru o clipă, am vrut să fug din bucătăria mică, să mă ascund în cămara întunecată unde nu ajunge niciodată lumina după-amiezii.

— Nu sunt tristă, puiule, doar obosită, am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt pe jumătate.

Ilinca nu s-a lăsat păcălită. Copiii simt adevărul mai bine decât adulții. S-a apropiat de mine și mi-a luat mâna între palmele ei mici și calde.

— Dar eu te văd mereu cu ochii umezi, bunico. Și când te uiți pe fereastră, parcă aștepți pe cineva care nu mai vine.

Adevărul era că așteptam. De ani de zile așteptam ca fiul meu, Radu, să mă sune mai des, să vină acasă fără să fie nevoie să-l rog. Așteptam ca nora mea, Mirela, să mă privească fără răceala aceea politicoasă care mă face să mă simt ca o musafiră în propria casă. Așteptam ca soțul meu, Ion, să se întoarcă de la câmp cu zâmbetul pe buze, așa cum făcea odinioară, înainte ca boala să-l răpună și să-l lase doar o umbră tăcută pe marginea patului.

— Ilinca, uneori oamenii mari poartă în suflet povești grele. Nu e vina ta că mă vezi așa. Dar tu îmi aduci bucurie, să știi.

Ea a zâmbit larg și m-a îmbrățișat. Am simțit pentru prima dată după mult timp că cineva chiar mă vede.

Seara aceea a trecut greu. După ce am culcat-o pe Ilinca și am rămas singură în bucătărie, am început să plâng în tăcere. M-am gândit la toate lucrurile pe care le-am pierdut: tinerețea, sănătatea, prietenele care s-au mutat la oraș sau au plecat dintre noi. M-am gândit la anii în care am muncit din greu la CAP, la zilele când nu aveam decât pâine uscată și ceai pentru copii. La serile când Ion venea acasă obosit și nu mai avea putere nici să vorbească.

A doua zi dimineață, Mirela a intrat în bucătărie cu pași grăbiți.

— Mamaie, ai văzut unde e certificatul de naștere al Ilincăi? Trebuie să-l duc la școală.

— E în sertarul de la bufet, i-am răspuns încet.

Nici nu m-a privit. A luat actul și a ieșit fără un cuvânt de mulțumire. M-am simțit din nou invizibilă.

În acea zi am decis să merg la cimitir. Am dus flori proaspete la mormântul părinților mei și am stat mult timp pe bancă, vorbind cu ei în gând. Le-am povestit despre Ilinca și despre cât de mult mi-e dor de vremurile când casa era plină de râsete și voie bună.

Pe drumul spre casă m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Viorica.

— Ce faci, Marioara? Te văd tot mai abătută în ultima vreme.

— Așa-i bătrânețea, Viorico. Ne apasă dorurile și ne lasă singuri cu amintirile.

— Hai la mine diseară la o cafea! Să mai povestim ca pe vremuri.

Am acceptat invitația ei. Seara am stat la povești despre copii, despre necazuri și bucurii. Am râs împreună când ne-am amintit de năzbâtiile făcute în tinerețe. Pentru câteva ore am uitat de tristețe.

Când m-am întors acasă, Radu era deja acolo. Stătea pe scaunul din bucătărie cu privirea pierdută.

— Mamă… îmi pare rău că nu reușesc să vin mai des. Munca asta… mă omoară.

— Știu, dragul meu. Nu-ți face griji pentru mine. Dar uneori mi-ar plăcea doar să stăm împreună la o cană de ceai.

A oftat adânc și m-a îmbrățișat scurt. Pentru el totul era mereu pe fugă.

În acea noapte am visat-o pe mama mea. Îmi spunea să nu-mi pierd speranța și să nu uit că fiecare zi aduce ceva bun dacă știi să privești cu atenție.

A doua zi am decis să fac ceva pentru mine: am scos din dulap vechea mașină de cusut și am început să cos o rochiță nouă pentru Ilinca. Când a venit acasă de la școală și a văzut ce fac, ochii i s-au luminat.

— O faci pentru mine?

— Da, puiule. Pentru tine fac tot ce pot ca să fiu mai veselă.

Ilinca m-a îmbrățișat din nou și mi-a șoptit:

— Bunico, eu te iubesc chiar dacă ești tristă uneori.

Atunci am înțeles că nu trebuie să ascund tristețea sub preș sau după zâmbete false. E parte din mine, dar nu mă definește complet. Am început să vorbesc mai des cu Ilinca despre trecutul meu, despre visele mele neîmplinite și despre bucuriile mici care încă îmi luminează zilele.

Poate că nu voi mai fi niciodată la fel de veselă ca altădată, dar știu acum că dragostea unui copil poate vindeca răni vechi.

Oare câți dintre noi tragem după noi poveri nevăzute și uităm că uneori e suficient să fim văzuți și iubiți? Poate ar trebui să vorbim mai des despre tristețile noastre…