De ce au ales fiul meu și soția lui să aibă un copil acum?

— Mamă, nu mai insista, te rog! Nu e ca și cum nu ne-am gândit bine înainte să luăm decizia asta, mi-a spus Vlad, cu vocea lui tăioasă, în timp ce Irina își strângea brațele în jurul pieptului, evitându-mi privirea.

Eram în bucătăria lor modernă din București, cu miros de cafea proaspătă și sunetul slab al traficului de pe bulevard. În colțul camerei, pătuțul nou-nouț al lui Luca stătea neatins, iar bona, o femeie tânără din Vaslui, își făcea de lucru cu biberoanele. Mă uitam la nepotul meu de două luni, dormind liniștit, și simțeam un nod în gât. Nu înțelegeam. De ce acum? De ce când amândoi abia dacă apucau să stea acasă?

— Vlad, nu vreau să mă cert cu voi, dar nu pot să nu mă întreb: de ce ați vrut un copil dacă nu aveți timp pentru el? Am crescut trei copii fără ajutor, am muncit și eu, dar niciodată nu i-am lăsat pe mâna altcuiva. Ce sens are să fii părinte dacă nu ești acolo?

Irina a oftat adânc. — Elena, știu că pare ciudat pentru tine, dar vrem să-i oferim tot ce e mai bun. Avem nevoie de bani ca să-i asigurăm viitorul. Și nu vrem să renunțăm la carierele noastre acum, când suntem pe val.

Mi-am mușcat buza. În mintea mea se derulau imagini cu Vlad copil, alergând prin curtea casei din Pitești, cu genunchii juliți și obrajii roșii de la joacă. Îl țineam în brațe când plângea sau îi citeam povești seara. Cum putea el să creadă că banii pot înlocui prezența părinților?

— Dar dragostea? Prezența voastră? Cine îi va spune povești? Cine îl va ține de mână când va face primii pași?

Vlad s-a ridicat brusc de la masă. — Mamă, nu e ca și cum îl abandonăm! Suntem acasă seara, îi facem baie, îl ținem în brațe. Bona e doar ajutorul nostru.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era clar că nu mă vor asculta. Am plecat acasă cu sufletul greu și cu gândul că nepotul meu va crește printre străini.

Zilele au trecut și am început să vin mai des la ei, sub pretextul că vreau să ajut bona. În realitate, voiam să fiu aproape de Luca. Îl luam în brațe și îi cântam încet cântece vechi din copilăria mea. Bona mă privea cu o ușoară jenă.

— Doamnă Elena, să știți că părinții lui Luca chiar se străduiesc. Vin obosiți acasă, dar nu uită niciodată să-l pupe de noapte bună.

Am zâmbit amar. — Știu, Maria. Dar copiii cresc repede. Ce pierzi acum nu mai recuperezi niciodată.

Într-o seară, am rămas la ei mai târziu decât de obicei. Vlad a venit acasă târziu, cu ochii roșii de oboseală. S-a așezat lângă mine pe canapea.

— Mamă… știu că te doare situația asta. Dar nu putem altfel. Dacă ne oprim acum din muncit, tot ce am construit se duce pe apa sâmbetei. Irina are șansa vieții ei la firmă. Eu abia am fost promovat.

— Și Luca? Ce șansă are el?

A tăcut mult timp. — Poate… poate că tu ai putea sta mai mult cu el? Să-l iei la tine la Pitești câteva luni?

M-am uitat la el șocată. — Să-l iau de lângă părinții lui? Vlad, nu asta e soluția! Copilul are nevoie de voi!

Irina a intrat în cameră cu ochii plini de lacrimi. — Elena… nu știm ce să facem. Suntem depășiți. Toată lumea ne spune că trebuie să profităm acum de carierele noastre, dar simt că pierdem ceva esențial.

M-am ridicat și le-am luat mâinile în ale mele. — Nu există rețete perfecte. Dar vă rog… găsiți timp pentru el. Nu lăsați viața să treacă pe lângă voi.

În următoarele săptămâni am văzut mici schimbări. Vlad venea mai devreme acasă uneori. Irina își lua zile libere când putea. Dar totul era pe fugă, mereu cu telefonul în mână sau cu gândul la următorul proiect.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Luca a făcut primii pași chiar când eram eu cu el în sufragerie. Am strigat după Vlad și Irina, dar erau amândoi într-o videoconferință importantă. Am filmat momentul și le-am arătat seara.

Irina a izbucnit în plâns. — Am ratat asta… Nu pot să cred…

Vlad s-a uitat lung la mine. — Mamă… ai avut dreptate.

Nu am spus nimic atunci. Doar i-am îmbrățișat pe amândoi.

Acum stau singură în bucătăria mea din Pitești și mă întreb: oare generația lor chiar trebuie să aleagă între carieră și familie? Sau există o cale de mijloc pe care noi n-am știut s-o vedem? Poate că răspunsul e undeva între sacrificiu și echilibru… Voi ce credeți?