De ce am ascuns de prietenii mei că ne cumpărăm un teren? O poveste despre încredere, teamă și momente pierdute

— Nu le spune nimic, Irina. Mai bine să nu știe nimeni până nu semnăm actele, mi-a spus Radu într-o seară de aprilie, când încă mirosea a ploaie rece pe asfaltul din cartierul nostru din Drumul Taberei.

Am dat din cap, dar în sufletul meu se zbătea o neliniște pe care nu reușeam să o alung. De ce să nu le spun? De ce să-mi ascund bucuria de la cei mai buni prieteni ai mei, oamenii cu care am împărțit atâtea nopți albe, atâtea griji și visuri? Dar vocea lui Radu era hotărâtă, iar eu eram prea obosită să mă cert. Așa că am tăcut.

În zilele care au urmat, fiecare întâlnire cu prietenii mei — Oana, Vlad și Simona — a devenit un mic teatru. Ne vedeam la terasa noastră preferată din Cotroceni, râdeam, povesteam despre joburi și vacanțe, dar simțeam cum între noi se așază o umbră. Oana îmi povestea despre planurile ei de a-și renova apartamentul moștenit de la bunici, Vlad se plângea de chiria tot mai mare, iar eu zâmbeam fals și schimbam subiectul când discuția ajungea la case și viitor.

— Irina, tu ce mai faci? Nu ne-ai mai spus nimic nou de mult timp, m-a întrebat într-o seară Simona, privindu-mă direct în ochi.

Am simțit cum mă înroșesc. M-am bâlbâit ceva despre multă muncă la birou și oboseală. În mintea mea răsuna avertismentul lui Radu: „Nu le spune nimic!”

Adevărul era că mă temeam. Mă temeam că vor râde de noi — „Voi? Un teren? Cu ce bani?” — sau că vor începe să ne invidieze. În România, invidia e ca o boală tăcută; am văzut-o de atâtea ori cum roade prietenii și familii. Și totuși, fiecare minciună mică mă făcea să mă simt tot mai singură.

Într-o sâmbătă dimineață, când mergeam cu Radu să vedem terenul pentru a treia oară, am simțit nevoia să-i spun adevărul.

— Mi-e greu să nu le spun. Parcă nu mai sunt eu cu ei. Parcă trăiesc o viață dublă.

Radu a oftat și a încetinit mașina.

— Irina, știi bine cum sunt oamenii. Azi te felicită, mâine te bârfesc. Mai bine să fim discreți. Nu vreau să ne trezim cu ochi răi pe capul nostru.

Am tăcut din nou. Dar în sufletul meu se adunau întrebări fără răspuns.

Când am semnat actele la notar, am simțit o bucurie ciudată — nu era entuziasmul pe care îl visam, ci mai degrabă o ușurare amestecată cu vinovăție. În seara aceea am deschis o sticlă de vin cu Radu și am încercat să ne bucurăm. Dar telefonul meu vibra pe masă: Oana mă invita la ziua ei de naștere.

La petrecere m-am simțit ca o străină printre ai mei. Glumele lor nu mă mai făceau să râd, iar când discuția a ajuns din nou la case și planuri de viitor, am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Irina, tu chiar nu ai niciun plan? Toată lumea face ceva! a insistat Vlad.

Am zâmbit forțat și am dat din umeri. Simona m-a privit lung și mi-a șoptit:

— Ceva nu e în regulă cu tine. Dacă ai nevoie să vorbești, știi unde mă găsești.

În acea noapte nu am putut dormi. M-am gândit la toate momentele pe care le-am ratat din cauza fricii mele: bucuria împărtășită, sfaturile primite sau poate chiar ajutorul lor. M-am întrebat dacă nu cumva secretul nostru a ridicat un zid între mine și cei dragi.

După câteva săptămâni, când deja începeam să planificăm construcția casei, Oana m-a sunat plângând: tocmai aflase că soțul ei a pierdut banii investiți într-o afacere proastă. Am stat ore întregi la telefon, ascultând-o și încercând să o liniștesc. Atunci mi-am dat seama cât de mult contează sinceritatea între prieteni — și cât de mult doare lipsa ei.

Într-o după-amiază caldă de iunie, am decis să le spun adevărul. Ne-am întâlnit la aceeași terasă din Cotroceni. Am tremurat toată ziua înainte de întâlnire.

— Vreau să vă spun ceva important… Am cumpărat un teren cu Radu. De fapt… l-am cumpărat acum două luni.

Oana a rămas cu gura căscată. Vlad s-a uitat lung la mine.

— Și de ce nu ne-ai spus?

Mi-au dat lacrimile.

— Mi-a fost frică… Să nu râdeți de noi sau să ne invidiați… Să nu stricăm ceva între noi.

Oana m-a luat în brațe.

— Irina, suntem prietenii tăi! Dacă nu putem împărți bucuriile și necazurile… atunci ce rost mai are?

Am plâns toți patru atunci — pentru toate lucrurile nespuse și pentru anii în care ne-am ascuns unii de alții mici adevăruri din teamă sau rușine.

Acum mergem împreună pe terenul nostru aproape în fiecare weekend. Plantăm pomi, facem grătare și visăm la casele noastre viitoare. Dar undeva în sufletul meu rămâne o urmă de regret pentru toate momentele pierdute din cauza fricii mele.

Mă întreb adesea: oare câte prietenii se destramă în tăcere din cauza unor secrete mici? Și dacă sinceritatea doare uneori… nu e totuși mai vindecătoare decât orice minciună?