De ce am acceptat să am grijă de nepotul meu: Niciodată nu voi mai face asta

— Mama, te rog, nu am cu cine să-l las pe Vlad! Grădinița nu-l primește cu febră, iar eu trebuie să merg la serviciu.

Vocea Irinei tremura la telefon, iar eu simțeam deja cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară luna asta când mă ruga să stau cu Vlad, nepotul meu de patru ani, care părea să fie mereu bolnav de când a început grădinița. M-am uitat pe geam la ploaia care bătea în sticlă și am oftat adânc.

— Bine, Irina, adu-l la mine. Dar să știi că nu mai am răbdarea de altădată…

Nici n-am apucat să termin fraza că deja îmi mulțumea cu vocea spartă. Am închis telefonul și m-am așezat pe marginea patului. Mă simțeam vinovată că nu pot spune „nu”, dar și obosită de atâtea responsabilități care nu se mai terminau niciodată.

La ora opt fix, Irina a intrat val-vârtej pe ușă cu Vlad în brațe. Era palid, cu ochii umflați și nasul roșu. Mi-a lăsat o pungă cu medicamente și instrucțiuni, apoi a dispărut grăbită, fără să mă privească în ochi.

— Bunico, vreau la mama! a început Vlad să plângă imediat ce ușa s-a închis.

L-am luat în brațe și i-am șoptit că totul va fi bine, dar inima mea bătea nebunește. Nu mai știam cum să liniștesc un copil mic. Ultima dată când am făcut asta era cu Irina, acum aproape treizeci de ani.

Ziua a trecut greu. Vlad a făcut febră, a vomitat pe covorul din sufragerie și a refuzat să mănânce orice altceva decât iaurt. Am sunat-o pe Irina de trei ori, dar nu mi-a răspuns. Am încercat să o contactez și pe Ana, nepoata mea cea mare, care locuia cu noi de când intrase la facultate în București.

— Ana, poți să mă ajuți puțin? Vlad e foarte agitat și eu trebuie să-i pregătesc siropul.

— Nu pot, bunico! Am cursuri online și apoi mă duc la salon. Am programare la unghii și la sprâncene! mi-a răspuns ea din camera ei, fără să ridice ochii din telefon.

Am simțit cum mă năpădește furia. Pe vremea mea, nu aveam niciun fel de programări la salon și nici nu ne permiteam să refuzăm ajutorul părinților sau al bunicilor. Dar Ana era altfel. Pentru ea, familia era ceva ce exista doar când avea nevoie de bani sau de haine curate.

Spre seară, Vlad a început să plângă din nou după mama lui. Am încercat să-i citesc o poveste, dar nu voia decât s-o vadă pe Irina. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o din nou.

— Mamă, sunt la serviciu! Nu pot pleca acum! De ce nu te descurci? Tu ai crescut doi copii! mi-a spus Irina pe un ton iritat.

— Da, dar aveam douăzeci și cinci de ani atunci! Acum am șaizeci și cinci și mă dor toate oasele!

A tăcut câteva secunde.

— Îmi pare rău… Dar nu am altă soluție.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. M-am simțit singură și neputincioasă. M-am întrebat unde am greșit ca mamă și ca bunică. De ce copiii mei nu văd cât mă sacrific pentru ei?

Noaptea a fost un coșmar. Vlad s-a trezit din oră în oră plângând, iar eu abia m-am ținut pe picioare dimineața. Ana a trecut pe lângă mine fără să mă salute, grăbită spre baie.

— Ana, ai putea măcar să-l supraveghezi cinci minute cât fac un duș?

— Nu pot, bunico! Întârzii la salon!

Am izbucnit:

— Salonul ăsta e mai important decât familia ta?

A dat ochii peste cap:

— Bunico, tu nu înțelegi nimic! Toată lumea merge la salon! Dacă nu arăt bine, râd colegii de mine!

Am rămas cu mâna pe clanță, tremurând de nervi și oboseală. Mi-am dat seama că între generația mea și cea a Anei e un zid pe care nu-l voi putea trece niciodată.

Când Irina a venit seara să-l ia pe Vlad, eram epuizată. Nici măcar nu m-a întrebat cum mă simt. L-a luat pe Vlad în brațe și a plecat grăbită, mulțumindu-mi din fugă.

Am rămas singură în sufragerie, privind la jucăriile împrăștiate peste tot. M-am simțit folosită și invizibilă. Pentru prima dată în viață mi-am spus că nu voi mai accepta niciodată să fiu „soluția de rezervă” pentru familia mea.

M-am întrebat: oare când au uitat copiii noștri cât valorează timpul și sănătatea părinților lor? De ce trebuie mereu bunicii să fie cei care salvează situația? Poate că e timpul ca și noi să spunem „nu”. Ce credeți voi?