Datoria dintre noi: Povestea unei iubiri pe muchie de cuțit

— Irina, ai să-mi dai banii pe luna asta sau nu? Vocea lui Vlad răsuna sec în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. M-am oprit din frecatul chiuvetei, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Nu era prima dată când discuția asta apărea, dar de data asta simțeam că ceva s-a rupt definitiv.

— Vlad, nu am acum toți banii, știi bine că salariul meu abia acoperă chiria și mâncarea pentru copii… Am încercat să-mi păstrez calmul, dar vocea mi-a tremurat. El s-a uitat la mine cu acea privire rece, de parcă eram o străină care îi ceruse un favor prea mare.

— Nu e problema mea. Eu am plătit totul până acum. Nu mai merge așa, Irina. Ori îți găsești un job mai bun, ori… Vlad a lăsat fraza în aer, dar am înțeles amenințarea. Ori ce? Ori plec? Ori mă dă afară?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Copiii noștri, Ana și Radu, erau în camera alăturată, probabil ascultând fiecare cuvânt. M-am gândit la mama mea, la cât s-a chinuit să mă crească singură după ce tata a plecat fără să se uite înapoi. Juraseam că eu nu voi ajunge niciodată așa.

Dar uite-mă aici, cerșind milă de la soțul meu pentru niște bani de lapte și pâine.

Totul a început după ce Vlad și-a pierdut jobul la bancă. La început a fost deprimat, apoi nervos, apoi… calculat. A început să țină evidența fiecărui leu cheltuit pe casă: facturi, mâncare, haine pentru copii. La început am crezut că e doar o fază, că va trece. Dar nu a trecut.

— Irina, trebuie să fim responsabili! Nu mai suntem copii! îmi spunea el aproape zilnic.

Eu lucram ca educatoare la o grădiniță privată. Salariul era mic, dar măcar aveam stabilitate. Vlad însă nu găsea nimic pe măsura pretențiilor lui și refuza orice job „sub nivelul lui”. Într-o zi mi-a pus pe masă un carnețel:

— Uite aici toate cheltuielile din ultimele trei luni. Ai să-mi dai jumătate din tot.

Am râs atunci, crezând că glumește. Dar nu glumea. În fiecare lună îmi cerea bani „pentru partea mea”.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am întrebat:

— Vlad, tu mă mai iubești?

S-a uitat la mine ca la o problemă de matematică prea complicată.

— Ce legătură are iubirea cu banii? Toți trebuie să contribuim.

Am simțit atunci că nu mai suntem o familie, ci doi colegi de apartament care împart facturile. Am început să mă simt vinovată pentru fiecare leu cheltuit pe mine sau pe copii. Mă ascundeam când îmi luam o cafea la serviciu sau când cumpăram o jucărie ieftină pentru Ana.

Mama a observat că sunt schimbată.

— Ce ai pățit, mamă? Parcă nu mai ești tu…

N-am avut curaj să-i spun adevărul. Mi-era rușine. Cum să-i spun că soțul meu îmi cere bani pentru chirie și mâncare? Că mă simt ca o chiriașă în propria casă?

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând:

— Mami, tati a zis că dacă nu plătim facturile ne dă afară din casă!

Atunci am simțit că nu mai pot. Am luat copiii și am plecat la mama pentru câteva zile. Vlad m-a sunat doar ca să mă întrebe dacă îi las banii pentru utilități.

La mama acasă am plâns ca un copil. Ea m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Irina, tu meriți mai mult decât atât. Nu lăsa banii să-ți distrugă sufletul.

Dar cum să fac asta când totul se reduce la bani? Când fiecare gest de afecțiune e umbrit de calcule reci?

După câteva zile m-am întors acasă. Vlad era la fel de distant.

— Ai adus banii?

Atunci am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Nu sunt datornica ta! Sunt soția ta! Ce s-a întâmplat cu noi?

El a ridicat din umeri:

— Asta e realitatea. Dacă nu-ți convine…

Am simțit că mă sufoc. Am început să caut un al doilea job — curățenie la o firmă de birouri după programul de la grădiniță. Eram epuizată, dar măcar aveam cu ce să-i plătesc „datoria”.

Copiii au devenit tot mai triști. Ana nu mai zâmbea ca înainte. Radu mă întreba mereu dacă „tati ne iubește”.

Într-o seară am găsit curajul să-i spun mamei totul.

— Mamă, cred că trebuie să divorțez…

Ea a oftat adânc:

— Fata mea, uneori e mai bine să fii singură decât să fii umilită zi de zi.

Dar gândul la copii mă paraliza. Cum să-i cresc singură? Cum să le explic că tata nu ne vrea decât dacă plătim?

Într-o noapte am visat că eram din nou copil și tata pleca pe ușă fără să privească înapoi. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să aleg: demnitatea mea sau frica de singurătate.

A doua zi i-am spus lui Vlad că vreau divorț.

Nu a protestat. Doar mi-a întins carnețelul cu cheltuieli:

— Să nu uiți să-mi dai restanța…

Acum stau cu copiii la mama și încerc să-mi reconstruiesc viața din bucățele mici: un zâmbet al Anei, un desen al lui Radu, o cafea băută fără teamă că cineva îmi va cere bonul fiscal.

Mă întreb uneori: unde se termină dragostea și unde începe datoria? Oare câți dintre noi trăiesc în teroarea banilor într-o relație care ar trebui să fie despre sprijin și iubire? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?