Dacă nu ți-ai fi răsfățat fata, încă am fi fost împreună

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! Dacă nu ți-ai fi răsfățat fata, încă am fi fost împreună!

Cuvintele lui Mihai au căzut ca un trăsnet în sufrageria noastră mică din Ploiești. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar lumina slabă a veiozei abia ne lumina fețele crispate. Simțeam cum îmi tremură mâinile pe cana de ceai, dar nu voiam să-i arăt slăbiciunea. Am privit-o pe Ana, fata noastră de 16 ani, care stătea cu ochii în telefon, ignorând complet furtuna din jurul ei.

— Mihai, nu e vina ei! E doar un copil… am încercat să spun, dar el m-a întrerupt brusc.

— Un copil? Un copil care urlă la noi când îi spunem să-și facă temele, care nu respectă nici o regulă în casă! Ai transformat-o într-o mică regină care crede că totul i se cuvine!

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi amintesc perfect ziua în care am jurat că Ana nu va trece niciodată prin ce am trecut eu în copilărie: pedepse, țipete, frică. Am vrut să-i ofer libertate, încredere, să știe că poate veni la mine cu orice problemă. Dar când Mihai a plecat trântind ușa, am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit.

A doua zi dimineață, Ana a coborât la micul dejun ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Avea căștile pe urechi și mormăia ceva despre o petrecere la care voia să meargă. Am încercat să-i spun că tata nu va fi acasă câteva zile. A ridicat din umeri:

— Oricum nu-mi pasă. E mereu nervos.

M-am uitat la ea și am văzut o adolescentă frumoasă, dar rece, cu ochii pierduți într-o lume virtuală. Unde greșisem? Am încercat să-mi amintesc când a început să ne ignore, să ne răspundă obraznic sau să dispară ore întregi fără să dea un semn. Poate când i-am cumpărat primul telefon scump? Poate când am lăsat-o să stea peste noapte la prietene fără să întreb prea multe?

În acea zi, mama mea a venit pe neașteptate. A privit în jur și a oftat adânc:

— Maria, tu știi că eu te-am crescut altfel. Poate prea dur uneori, dar uite că ai ajuns om. Ana… e altfel. Nu te judec, dar poate ar trebui să fii mai fermă.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Nu voiam să aud asta de la ea. Mereu mi-a reproșat că sunt prea blândă cu Ana.

— Mamă, nu vreau să-i fie frică de mine! Vreau să aibă încredere…

— Încrederea nu înseamnă să-i permiți orice! mi-a răspuns ea tăios.

Seara, Mihai m-a sunat. Vocea lui era obosită:

— Maria, trebuie să ne hotărâm ce facem. Eu nu mai pot trăi într-o casă unde copilul conduce totul. Ori schimbăm ceva, ori…

Nu a terminat fraza. Știam ce urma. Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, gândindu-mă la toate momentele când i-am luat apărarea Anei, când i-am justificat fiecare greșeală în fața lui Mihai. Poate că el avea dreptate: îi permiteam prea multe.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Ana:

— Ana, trebuie să discutăm serios despre comportamentul tău.

A ridicat ochii din telefon și a râs:

— Ce-ai pățit? Te-a certat tata?

M-am enervat fără să vreau:

— Nu e vorba doar de tata! E vorba de respect! Nu poți face ce vrei tu mereu!

A dat ochii peste cap și a ieșit din cameră trântind ușa. Am simțit că pierd controlul total asupra vieții mele.

În zilele următoare, Mihai a venit acasă doar ca să-și ia câteva haine. Nu ne-am certat. Ne-am privit lung și trist. Ana s-a prefăcut că nu observă nimic.

Au trecut luni de atunci. Mihai s-a mutat la sora lui din București și vorbește rar cu noi. Ana e tot mai retrasă, iar eu mă simt prinsă între două lumi: cea veche, a părinților mei stricți, și cea nouă, în care copiii trebuie ascultați și înțeleși.

Uneori mă întreb dacă nu cumva am confundat libertatea cu indiferența. Dacă nu cumva dorința mea de a-i oferi Anei tot ce n-am avut eu a făcut-o să creadă că lumea îi aparține fără efort sau responsabilitate.

Într-o seară, Ana a venit la mine plângând pentru prima dată după mult timp:

— Mamă… crezi că tata o să se mai întoarcă?

Am strâns-o în brațe și am plâns împreună. Pentru prima dată am simțit că suntem din nou mamă și fiică.

Acum încercăm să reconstruim ceva din ce s-a rupt. Încerc să fiu mai fermă fără să devin dură. Încerc să-i explic Anei că iubirea nu înseamnă lipsa limitelor.

Dar uneori mă întreb: oare cât de mult rău poate face dragostea dusă la extrem? Unde se termină grija și unde începe răsfățul care poate distruge tot ce ai construit?

Voi ce credeți? Ați trecut prin ceva asemănător? Cum găsiți echilibrul între iubire și reguli?