„Dacă nu poți să păstrezi curățenia, pleacă!” – Povestea unei femei care a uitat să trăiască pentru ea însăși

„Dacă nu poți să păstrezi curățenia, pleacă!” – cuvintele lui Radu mi-au răsunat în urechi ca un ecou rece, în timp ce el își trântea geaca pe umeraș și ieșea pe ușă, grăbit spre serviciu. Am rămas singură în apartamentul nostru mic din cartierul Militari, cu miros de cafea arsă și detergent ieftin. M-am ghemuit sub plapumă încă jumătate de oră, încercând să-mi adun curajul să mă ridic. Îmi simțeam corpul greu, ca și cum fiecare reproș al lui Radu se lipise de pielea mea.

M-am ridicat cu greu și am început să mă plimb prin casă. Fiecare colț era o amintire a nemulțumirii lui: firimiturile de pe masă, o cană uitată pe noptieră, hainele mele aruncate pe scaun. „Nu ești în stare de nimic!”, îmi spusese aseară, când găsise o pată pe faianța din baie. M-am uitat la reflexia mea în geamul bucătăriei: ochii umflați, părul ciufulit, pijamaua veche. Unde dispăruse fata veselă care râdea cu prietenele la terasă, care visa să devină profesoară de română?

Telefonul a vibrat. Era mama: „Bună dimineața, Ilinca! Ce faci, mamă?” Vocea ei caldă m-a făcut să-mi dau lacrimile peste margine. „Bine, mamă… fac curat”, am mințit. Nu voiam să știe că nu mai pot. Că mă simt captivă într-o viață care nu mai e a mea.

Am început să șterg praful mecanic, cu gândul la ziua când l-am cunoscut pe Radu. Era carismatic, sigur pe el, lucra la bancă și părea că știe ce vrea de la viață. Eu eram timidă, abia ieșită din facultate, visătoare și naivă. M-a cucerit cu promisiuni de stabilitate și grijă. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Ordinea lui a devenit obsesie. Orice urmă de dezordine era o ofensă personală.

„Ilinca, nu vezi că nu ești bună de nimic? Uite ce mizerie ai lăsat aici!” – vocea lui răsunase aseară când venise obosit de la muncă. Încercasem să-i spun că am avut o zi grea la școală, că elevii mei au fost agitați și am stat peste program să corectez teze. Dar nu-l interesa. Pentru el, casa trebuia să strălucească.

Într-o zi, sora mea mai mică, Ana, a venit la mine. „Ilinca, tu nu mai ești tu! Unde e fata aia care râdea din orice? De ce accepți să te calce în picioare?” Am izbucnit în plâns și i-am spus că nu știu cum să ies din asta. „Nu pot să-l las… ce o să zică lumea? Ce o să zică mama?”

Dar Ana nu s-a lăsat: „Mai bine singură decât nefericită! Nu trăi pentru gura lumii!”

În seara aceea, când Radu a venit acasă și a început iar cu reproșurile – „De ce nu ai dat cu mopul? De ce miroase a mâncare prăjită? De ce nu ai pus hainele la loc?” – am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă toate femeile din blocul nostru trăiesc la fel: cu frica de reproșuri, cu dorința de a fi perfecte pentru niște bărbați care nu văd decât greșelile.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe frigider: „Nu uita să speli geamurile! Dacă nu poți să păstrezi curățenia, pleacă!” Am stat minute bune cu biletul în mână. M-am uitat la mâinile mele crăpate de la atâta detergent și mi-am amintit de visurile mele: să scriu poezii, să predau copiilor despre Eminescu și Blaga, să merg la teatru cu prietenele.

Am sunat-o pe Ana: „Nu mai pot. Cred că trebuie să plec.” Vocea ei a fost fermă: „Vin după tine.”

Când Radu s-a întors acasă și m-a găsit făcându-mi bagajele, a început să țipe: „Ești o nerecunoscătoare! Cine o să te mai ia pe tine? Unde crezi că pleci?” Am tremurat toată, dar am spus încet: „Plec pentru că vreau să trăiesc. Nu mai pot trăi doar ca să-ți fie ție bine.”

Am plecat cu două valize și inima frântă. Mama a plâns când i-am spus adevărul, dar Ana m-a ținut strâns de mână: „O să fie greu la început, dar vei vedea că meriți mai mult.”

Au trecut luni de atunci. Încă mă trezesc uneori speriată că nu am făcut destul curat sau că cineva mă va certa pentru o cană uitată pe masă. Dar încet-încet învăț să trăiesc pentru mine. Să mă bucur de dezordinea creativă a vieții mele noi.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc încă în teroarea perfecțiunii impuse de alții? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să nu deranjăm? Poate că e timpul să vorbim despre asta…