Dacă mă iubești ca pe mama ta, lasă-l pe el: Povestea unei alegeri imposibile

— Dacă mă iubești ca pe mama ta, lasă-l pe el. Altfel, să nu mă mai cauți niciodată!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea uitată pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar ochii ei, de obicei calzi, mă priveau acum ca pe o străină. Aveam douăzeci și doi de ani și pentru prima dată în viață simțeam că nu mai pot respira sub greutatea dragostei ei.

Mă numesc Grațiela, dar toți îmi spun Grace. Mama, Victoria, a fost mereu stâlpul casei noastre dintr-un cartier modest din Ploiești. Tata a plecat când aveam șapte ani, iar de atunci mama a devenit totul pentru mine: mamă, tată, prietenă, dușman. Nu exista decizie pe care să o iau fără să-i cer părerea. Îmi verifica mesajele, îmi alegea hainele, chiar și prietenele. „Tot ce fac, fac pentru tine”, îmi spunea mereu.

Dar într-o zi de mai, l-am întâlnit pe Radu la bibliotecă. Era student la Politehnică, cu ochi verzi și un zâmbet care mă făcea să uit de toate grijile. Ne-am văzut pe ascuns la început, știind că mama nu ar aproba niciodată un băiat „fără viitor”, cum îi plăcea ei să spună despre oricine nu era medic sau avocat. Dar cu Radu era altceva. Mă făcea să râd, să visez, să cred că pot fi mai mult decât fata ascultătoare de acasă.

Într-o seară, când m-am întors mai târziu decât de obicei, mama m-a așteptat în sufragerie. Avea telefonul meu în mână și lacrimi în ochi.

— Cine e Radu? De ce nu mi-ai spus nimic?
— Mamă, nu e ce crezi…
— Nu e ce cred? Grațiela, eu te-am crescut singură! Știi câte am sacrificat pentru tine? Știi cât am muncit să nu-ți lipsească nimic? Și tu… tu îmi ascunzi lucruri?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să o rănesc, dar nici să renunț la Radu. Am încercat să-i explic că el mă face fericită, că nu e un băiat rău, că are planuri mari pentru viitor. Dar mama nu voia să audă nimic.

— Dacă mă iubești ca pe mama ta, lasă-l pe el. Altfel… nu mă mai cauți niciodată!

A urmat o tăcere grea. Am fugit în camera mea și am plâns până dimineața. Radu mi-a scris zeci de mesaje, dar nu i-am răspuns. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care eram copilul ascultător al mamei și alta în care voiam să fiu femeia care iubește liber.

Zilele au trecut greu. Mama mă urmărea cu privirea peste tot. Îmi verifica telefonul când nu eram atentă. Îmi punea întrebări despre fiecare pas pe care îl făceam. Simțeam că mă sufoc.

Într-o după-amiază, Radu m-a așteptat la ieșirea din facultate.

— Grace, nu mai pot așa. Ori vii cu mine, ori… ne despărțim.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Nu voiam să-l pierd pe Radu, dar nici pe mama. Am încercat să-i explic situația.

— Mama mea… e tot ce am. Nu pot să o rănesc.
— Dar tu? Tu unde ești în povestea asta? Când ai să trăiești pentru tine?

Cuvintele lui m-au urmărit toată noaptea. Am început să mă întreb cine sunt eu fără mama mea. Oare chiar meritam să fiu fericită?

Într-o seară, am găsit curajul să-i spun mamei ce simt.

— Mamă, te iubesc. Dar nu pot trăi viața ta. Vreau să încerc să fiu fericită cu Radu.

A izbucnit în plâns și mi-a spus că sunt nerecunoscătoare, că o trădez după tot ce a făcut pentru mine. A doua zi nu mi-a vorbit deloc. Casa era rece și tăcută ca niciodată.

Au urmat luni de tăcere și priviri reci. Mergeam la facultate ca un robot și mă întorceam acasă unde nu mă mai simțeam dorită. Radu încerca să mă ajute, dar simțeam că îl trag după mine într-un hău fără fund.

Într-o zi, am primit un mesaj de la mama: „Dacă pleci cu el, să nu te mai întorci niciodată.”

Am stat ore întregi cu bagajul făcut la ușă. M-am uitat la pozele din copilărie, la scrisorile pe care mi le scria când eram mică. Am plâns până n-am mai avut lacrimi.

În cele din urmă am ieșit din casă cu inima frântă și am mers la Radu. El m-a primit cu brațele deschise, dar eu eram doar o umbră a fetei care fusesem odată.

Au trecut doi ani de atunci. Mama nu mi-a mai vorbit niciodată. De fiecare dată când trec prin fața blocului nostru vechi, mă uit la geamul bucătăriei și sper să o văd acolo, pregătind ciorba care ne aducea împreună.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am pierdut totul pentru o iubire care poate nici nu va dura o viață.

Oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru fericirea noastră? Și cât de mult din noi aparține celor care ne-au crescut?