Cuvinte care dor: Povestea mea despre acceptare și iertare

— Nu știu ce a văzut fiul meu la tine, sincer, a spus doamna Radu, privindu-mă de sus, cu ochii ei mici și reci, în timp ce îmi scuturam paltonul ud la intrare. Mâinile îmi tremurau, nu doar de frig, ci și de emoție. Era prima dată când îi întâlneam pe părinții lui Vlad, soțul meu, și tot ce-mi doream era să le plac. Dar zăpada îmi stricase coafura, rimelul mi se scursese puțin sub ochi, iar rochia mea preferată era mototolită după drumul lung cu autobuzul.

Vlad încerca să destindă atmosfera, făcând glume stângace despre vreme, dar soacra mea nu părea deloc impresionată. — Păi, dacă nici să te prezinți frumos la părinții soțului nu poți, ce să mai zic? a continuat ea, aruncându-mi o privire tăioasă. Simțeam cum obrajii îmi ard de rușine. Tata-socru, domnul Radu, stătea la masă cu ziarul în față și nu scotea niciun cuvânt. Vlad mi-a strâns mâna sub masă, dar nu a spus nimic. M-am simțit singură, mică și neînsemnată.

Am încercat să mă adun și să răspund politicos:
— Îmi pare rău că nu arăt cum v-ați fi dorit. A fost un drum greu până aici…
— Nu-i vorba doar de cum arăți, dragă. E vorba de atitudine. Fetele din ziua de azi nu mai știu să se poarte. Pe vremea mea…

Am încetat să mai ascult. Cuvintele ei mi-au rămas întipărite în minte ca niște ace. În acea seară am plâns în baie, încercând să nu fac zgomot. Vlad a venit după mine și m-a luat în brațe.
— Nu pune la suflet, mama e mereu așa cu toată lumea…
Dar eu știam că nu era chiar așa. Cu fosta lui iubită fusese mereu amabilă, îi văzusem pozele împreună pe Facebook. M-am simțit ca o piesă nepotrivită într-un puzzle care nu mă voia.

Zilele au trecut, dar vorbele acelea au început să mă urmărească peste tot: la serviciu, când mă uitam în oglindă dimineața, când găteam sau când mă întâlneam cu prietenele. Mă întrebam mereu dacă sunt suficient de bună pentru Vlad, dacă merit să fiu iubită.

Mama mea m-a sunat într-o seară:
— Ce ai, Ilinca? Te simt abătută.
— Nimic… doar oboseală.
— Nu mă minți. Te cunosc prea bine.
Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama a oftat greu:
— Să nu lași pe nimeni să-ți spună cine ești sau cât valorezi. Nici măcar pe soacra ta.

Dar era greu. Foarte greu. La fiecare vizită la socri mă simțeam ca la un examen pe care îl picam mereu. Soacra mea găsea mereu ceva de criticat: ba că nu gătesc ca lumea, ba că nu știu să calc cămășile lui Vlad „cum trebuie”, ba că nu sunt destul de gospodină.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Vlad — pentru că el refuza să-i ia apărarea mamei lui — am plecat la mama acasă. Am stat acolo două săptămâni. Mama m-a pus să ies cu ea la piață, să gătim împreună, să râdem ca pe vremuri. Mi-am dat seama cât de mult mă schimbasem: eram mereu tensionată, mereu atentă la ce spun sau fac, ca să nu supăr pe cineva.

Într-o seară am stat pe balcon cu mama și am privit luminile orașului.
— Ilinca, tu ai uitat cine ești. Ai uitat cât ai luptat ca să ajungi aici. Nu lăsa pe nimeni să-ți fure bucuria.

M-am întors acasă la Vlad cu inima grea. El m-a întâmpinat cu flori și lacrimi în ochi.
— Îmi pare rău… N-am știut cum să te apăr fără să stric relația cu mama.
— Dar relația noastră? Nu contează?
A tăcut mult timp.
— Ba da… Dar mi-e frică s-o supăr pe mama.

Atunci am înțeles: nu era doar despre mine și soacra mea. Era despre fricile noastre moștenite din familie, despre cum ne lăsăm modelați de așteptările altora până uităm cine suntem cu adevărat.

Am început să merg la terapie. Am citit cărți despre limite sănătoase și am vorbit deschis cu Vlad despre ce simt. A fost greu — uneori simțeam că mă lupt cu morile de vânt — dar încet-încet am început să mă regăsesc.

La următoarea vizită la socri am intrat cu capul sus. Soacra mea a început iar:
— Ai slăbit prea mult! Nu mănânci destul?
I-am zâmbit calm:
— Mănânc exact cât am nevoie și mă simt bine așa cum sunt.
A rămas fără replică pentru prima dată.

Nu s-a schimbat peste noapte — încă mai face remarci răutăcioase — dar eu nu mai las cuvintele ei să mă definească. Vlad a început și el să-i spună mamei când exagerează.

Acum știu că valoarea mea nu depinde de părerea altora. Știu că pot fi iubită chiar dacă nu sunt „perfectă” în ochii tuturor.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc cu teama asta de a nu fi suficient de bune pentru familia partenerului? Câte dintre noi ne pierdem pe drum încercând să mulțumim pe toată lumea? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta.