Cuvântul care mi-a salvat fiica – O poveste despre încredere, secrete și curajul unei mame

— Mamă, pot să dorm la tine în cameră azi? vocea Lenei tremura, iar ochii ei mari evitau să mă privească. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei noastre din Pitești era spartă doar de ploaia care bătea în geam. M-am ridicat din pat, simțind un nod în gât. Nu era prima dată când Lena venea la mine noaptea, dar de data asta era altceva. Avea doar 12 ani, dar privirea ei purta o greutate pe care nu o mai văzusem.

— Sigur, puiule. Ce s-a întâmplat? am întrebat încet, încercând să nu-l trezesc pe Sorin, soțul meu. Lena s-a apropiat și mi-a șoptit la ureche: „Mămăligă”. Am înghețat. Era cuvântul nostru secret, inventat când era mică, pentru momentele când simțea că nu poate spune ce o doare. Un cuvânt care însemna: „Ajută-mă. E ceva grav.”

Inima mi-a luat-o razna. Am tras-o lângă mine în pat și am ținut-o strâns. — Sunt aici, nu-ți face griji, i-am spus, dar mintea mea zbura deja la toate scenariile posibile. Ce putea fi atât de rău încât Lena să folosească acel cuvânt? M-am uitat la ea: ochii roșii de plâns, mâinile strânse la piept.

— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat? am întrebat cu voce joasă.

A ezitat, apoi a început să plângă în hohote. — Nu pot… Nu pot să spun… O să se supere toată lumea pe mine…

Am simțit cum mă cuprinde furia și frica deodată. — Nimeni nu se va supăra pe tine, Lena. Eu sunt aici să te protejez.

A doua zi dimineață, Sorin a observat că Lena dormise la mine. — Ce s-a întâmplat? De ce nu a dormit în camera ei?

— A avut un coșmar, am mințit eu repede. Dar privirea lui Sorin s-a întunecat.

— Nu-i face bine să o cocoloșești așa, Irina. Trebuie să fie mai tare.

Am tăcut. Nu era momentul pentru ceartă. În timp ce pregăteam micul dejun, Lena stătea tăcută la masă, jucându-se cu lingurița în bolul cu lapte. Am încercat să-i prind privirea, dar ea se uita doar în farfurie.

După ce Sorin a plecat la serviciu, am tras-o pe Lena deoparte.

— Acum suntem doar noi două. Poți să-mi spui orice.

A oftat adânc și a început să vorbească printre suspine: — Unchiul Radu… aseară… a venit la mine în cameră… M-a atins pe spate și mi-a spus să nu spun nimănui…

Am simțit cum mi se taie respirația. Radu era fratele lui Sorin, venea des pe la noi și stătea uneori peste noapte când bea prea mult cu soțul meu. Întotdeauna mi s-a părut prea glumeț cu Lena, dar nu am vrut să cred că ar putea face ceva rău.

— Lena, ai făcut foarte bine că mi-ai spus. Nu e vina ta! Nimic din ce s-a întâmplat nu e vina ta!

Am luat-o în brațe și am plâns împreună minute în șir. În mintea mea era haos: dacă îi spun lui Sorin, va fi scandal mare; dacă tac, îmi trădez copilul.

În acea zi am sunat-o pe mama mea, singura persoană în care aveam încredere deplină.

— Irina, trebuie să faci ce e corect pentru Lena! Nu te gândi la ce zice lumea sau la ce va zice Sorin! Copilul tău are nevoie de tine acum!

Am știut că are dreptate. Seara, când Sorin s-a întors acasă, am așteptat până a adormit Lena și i-am spus totul.

— Ești nebună? Radu n-ar face niciodată așa ceva! E fratele meu! Cum poți să crezi așa ceva despre el?

— Lena mi-a spus clar! A folosit cuvântul nostru secret! Nu ar minți niciodată cu așa ceva!

Sorin a început să țipe la mine:

— Vrei să distrugi familia pentru niște prostii? Ai idee ce o să zică lumea dacă se află?

— Nu mă interesează ce zice lumea! Pe mine mă interesează Lena!

A urmat o noapte albă, plină de reproșuri și lacrimi. Sorin a refuzat să-l confrunte pe Radu sau să accepte că ar putea fi adevărat. A doua zi dimineață am făcut bagajele și am plecat la mama cu Lena.

Au urmat luni grele: vizite la psiholog pentru Lena, discuții cu poliția (pentru că am decis să depun plângere), telefoane furioase de la rudele lui Sorin care mă acuzau că inventez totul ca să mă răzbun pe familia lor.

Lena s-a închis mult timp în ea însăși. Eu am pierdut aproape toți prietenii comuni cu Sorin și familia lui m-a izolat complet. Dar nicio secundă nu am regretat decizia luată.

Într-o zi, după aproape un an de terapie și procese interminabile, Lena mi-a spus:

— Mulțumesc că ai avut încredere în mine și m-ai crezut din prima clipă.

Atunci am știut că orice sacrificiu a meritat.

Acum locuim doar noi două într-un apartament mic din București. Viața nu e ușoară – banii sunt puțini, iar uneori mă apasă singurătatea și dorul de vremurile când credeam că familia noastră e întreagă. Dar Lena zâmbește din nou și merge cu capul sus la școală.

Mă întreb adesea câte mame ar avea curajul să riște totul pentru adevărul copiilor lor? Câte familii trăiesc cu astfel de secrete ascunse sub preș? Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să nu tacă atunci când inima le spune că ceva nu e în regulă.