Cum să-mi las viața între patru pereți?

— Mamă, nu mai are rost să stai singură aici. E prea mult pentru tine, ai nevoie de cineva aproape!
Vocea lui Vlad răsună în sufrageria mea, unde lumina după-amiezii se joacă pe perdelele vechi, aceleași pe care le-am cusut cu mâinile mele când el era doar un copil. Mă uit la el, la bărbatul care a crescut sub ochii mei, și simt cum mi se strânge inima.
— Vlad, aici e casa mea. Cum să plec? Cum să las tot ce am trăit aici?

El oftează, își trece mâna prin păr, semn că e nervos. — Mamă, nu mai e ca înainte. Blocul ăsta e bătrân, liftul se strică mereu, vecinii tăi au plecat sau… — se oprește, evitând să spună cuvântul „murit”. — La mine ai avea camera ta, ai fi aproape de nepoți. Nu mai trebuie să te chinui singură.

Mă uit la peretele din fața mea, unde încă stă tabloul cu noi trei: eu, Vlad și Mihai, soțul meu. Era o zi de vară, râdeam toți în curtea blocului. Mihai nu mai e de douăzeci de ani. Am rămas doar eu și Vlad. Și apartamentul acesta cu trei camere care a văzut tot: certurile noastre, împăcările, serile când nu aveam bani decât pentru o pâine și o sticlă de lapte.

— Nu pot, Vlad. Nu încă. Fiecare colț de aici are o poveste. Vezi zgârietura aia de pe ușă? Tu ai făcut-o când aveai cinci ani și ai încercat să deschizi cu cheia lui tata. Și balconul… acolo am stat cu Mihai în noaptea când te-ai născut. Cum să las toate astea?

Vlad oftează din nou. — Mamă, nu vreau să te forțez. Dar mă gândesc la tine. Dacă ți se face rău? Cine te ajută?

Îmi mușc buza. Știu că are dreptate. Am avut deja două căzături anul trecut. Dar nu pot să-mi imaginez viața fără mirosul de cafea dimineața în bucătăria asta mică, fără zgomotul tramvaiului care trece pe sub geam la șase fix.

Noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin camere, ating mobila veche, rafturile cu cărți îngălbenite, perdelele pe care le-am spălat de zeci de ori. În dormitor încă păstrez pijamaua lui Mihai, deși miroase a naftalină. Mă așez pe marginea patului și plâng încet, ca să nu mă audă nimeni.

A doua zi mă sună sora mea, Mariana.
— Ce faci, Lenuto? Ai vorbit cu Vlad?
— Da… Insistă să vând apartamentul și să mă mut la el.
— Poate are dreptate… E greu singură la vârsta noastră.
— Dar tu ai putea să-ți lași casa? Să-ți lași toate amintirile?
Mariana tace o clipă.
— Nu știu… Dar poate trebuie să ne gândim și la viitor, nu doar la trecut.

În zilele următoare mă simt ca o fantomă în propria casă. Merg la piață ca de obicei, mă salut cu tanti Florica de la etajul doi, dar simt că toți știu ce se întâmplă cu mine. Parcă pereții mă privesc și ei cu milă.

Într-o seară vine Vlad cu soția lui, Irina.
— Mamă, hai să vorbim serios. Ne-am gândit… Putem să-ți facem camera ta frumoasă la noi. Copiii abia așteaptă să te aibă aproape.
Irina mă ia de mână.
— Elena, știm că e greu. Dar nu trebuie să fie totul deodată. Poate vii întâi câteva zile la noi…

Mă uit la ei și simt că mă sufoc. Nu vreau să fiu povară pentru nimeni. Dar nici nu vreau să fiu străină în casa altcuiva.

În noaptea aceea visez că sunt din nou tânără, că Mihai e lângă mine și râdem amândoi în bucătărie. Mă trezesc plângând.

A doua zi decid să fac ordine în lucruri. Scot cutii vechi din debara: scrisori de dragoste de la Mihai, desenele lui Vlad din școală, o păpușă stricată pe care n-am avut inima s-o arunc niciodată. Fiecare obiect mă doare ca o rană veche.

Vlad vine din nou peste câteva zile.
— Mamă… Am găsit deja un cumpărător interesat. Nu trebuie să decizi acum, dar…
Îl întrerup:
— Vlad, tu chiar vrei să plec? Să las tot ce am construit?
El se uită la mine cu ochii umezi:
— Nu vreau să pleci… Vreau doar să fii bine.

Înțeleg atunci că nu e vorba doar despre mine sau despre el. E despre felul în care timpul ne schimbă pe toți și ne obligă să alegem între trecut și prezent.

Într-o duminică dimineață mă duc în parc și privesc copiii care se joacă pe alei. Îmi dau seama că viața merge înainte chiar dacă noi rămânem agățați de amintiri.

Seara îi spun lui Vlad:
— O să vin câteva zile la voi. Dar apartamentul… încă nu pot să-l vând.
El mă îmbrățișează strâns:
— E bine și așa, mamă.

Acum stau pe balconul meu și privesc apusul peste blocurile vechi din București. Mă întreb: oare chiar putem lăsa în urmă tot ce am iubit? Sau ducem cu noi o parte din acele ziduri oriunde am merge? Voi ce ați face în locul meu?