Cum am găsit curajul să plec dintr-un mariaj care mă sfărâma: Povestea mea despre credință, sacrificiu și renaștere

— Irina, iar ai uitat să cumperi pâine?
Vocea lui Cătălin răsuna tăios din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi trag sufletul după o zi de muncă la birou și încă patru ore la magazinul din colț. M-am oprit în prag, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește.
— Îmi pare rău, am uitat… Am avut clienți până târziu, apoi am alergat să prind autobuzul…
— Scuze, scuze, numai asta aud! Dacă nu ești în stare să ții o casă, ce rost mai are?
M-am uitat la el, la privirea lui rece, la felul în care își strângea pumnii pe lângă corp. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam cuvintele astea. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt în mine.

Mă numesc Irina și am 34 de ani. Povestea mea nu e una ieșită din comun, dar e povestea a mii de femei din România care trăiesc în tăcere, cu speranța că lucrurile se vor schimba. M-am căsătorit cu Cătălin la 25 de ani, după trei ani de relație. Era atent, galant, știa să mă facă să râd. Dar după nuntă, ceva s-a schimbat. A început cu reproșuri mici: „De ce nu gătești ca mama?”, „De ce nu te îmbraci mai frumos?”. Apoi au venit crizele de nervi, ușile trântite, tăcerile apăsătoare.

La început am crezut că e vina mea. Poate nu eram suficient de bună. Poate nu mă străduiam destul. Am început să muncesc mai mult, să aduc bani în casă, să fac totul ca la carte. Dar oricât încercam, niciodată nu era destul. Cătălin își pierduse serviciul și refuza să caute altul. Toată presiunea era pe umerii mei.

Mama îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să țină casa unită”. Dar eu simțeam că mă destram pe dinăuntru. În fiecare seară, după ce Cătălin adormea, mă așezam pe marginea patului și mă rugam în șoaptă: „Doamne, dă-mi putere să rezist încă o zi”. Nu voiam să știe nimeni cât sufăr. Prietenele mele mă întrebau de ce nu mai ies cu ele, iar eu inventam scuze: „Sunt obosită”, „Am mult de lucru”.

Într-o zi, la serviciu, colega mea, Simona, m-a tras deoparte:
— Irina, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă?
Am izbucnit în plâns. I-am spus totul: despre certuri, despre nopțile nedormite, despre frica ce mă paraliza când îl vedeam nervos. Simona m-a strâns în brațe și mi-a spus:
— Nu ești singură. Dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi.

A fost prima dată când am simțit că cineva mă vede cu adevărat. Dar acasă totul era la fel. Cătălin devenea tot mai irascibil. Într-o seară a aruncat cu o cană spre mine pentru că nu găsise ciorba destul de caldă.

— E vina ta! Tot timpul e vina ta!

Am stat nemișcată câteva secunde, apoi am ieșit pe balcon și am plâns până mi s-au uscat ochii. Am sunat-o pe mama:
— Mamă, nu mai pot…
— Lasă, mamă, așa sunt bărbații. Trebuie să ai răbdare.

Răbdare… Dar cât? Cât poți duce până te pierzi pe tine?

A doua zi dimineață m-am privit în oglindă. Aveam cearcăne adânci și ochii stinși. Mi-am pus o eșarfă peste urmele roșii de pe gât și am plecat la muncă. Pe drum am intrat într-o biserică mică din cartier. Era liniște și răcoare. M-am așezat pe o bancă și am început să mă rog cu disperare:

„Doamne, dacă Tu exiști cu adevărat, arată-mi calea! Dă-mi un semn!”

În zilele următoare am început să merg tot mai des la biserică. Nu pentru că eram o credincioasă practicantă înainte, ci pentru că acolo găseam liniște. Preotul parohiei m-a văzut mereu tristă și într-o zi m-a întrebat:
— Ce te apasă, fiică?
Am izbucnit iar în plâns și i-am povestit totul.
— Dumnezeu nu vrea suferința ta. Ai dreptul la fericire.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte zile întregi.

Într-o seară, când Cătălin a venit acasă beat și a început iar scandalul, am simțit că nu mai pot. Mi-am luat geaca și am ieșit din casă fără să mă uit înapoi. Am mers la Simona și i-am spus:
— Nu mă mai întorc.
Ea m-a primit cu brațele deschise.

Au urmat luni grele: divorțul, vorbele grele ale rudelor („Ce rușine ai adus familiei!”), privirile vecinilor care șușoteau pe la colțuri. Dar pentru prima dată după mulți ani am început să respir liber.

Am găsit un apartament mic pe care l-am mobilat cu bani puțini. Am început să ies din nou cu prietenele mele vechi și să râd fără teamă că voi fi certată acasă. Mama a venit într-o zi la mine plângând:
— Iartă-mă că nu te-am înțeles…
Am îmbrățișat-o și i-am spus că o iubesc.

Astăzi sunt alt om. Încă mă rog în fiecare seară — dar acum îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru curajul pe care mi l-a dat să spun „ajunge”. Știu că nu sunt singura care a trecut prin așa ceva.

Mă întreb uneori: câte femei mai trăiesc încă în tăcere? Câte dintre noi au curajul să spună „nu mai pot”? Poate povestea mea va da putere cuiva să-și găsească vocea.