Cum am ajuns să-mi salvez sora din brațele iubirii sufocante a mamei mele

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să văd cum o sufoci pe Irina, cum îl tratezi pe Radu ca pe un copil neajutorat! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă de furie și neputință.

Eram în sufrageria casei copilăriei mele, aceeași cameră în care tata îmi citea povești și mama îmi bandaja genunchii juliți. Acum, acele amintiri păreau atât de departe, îngropate sub straturi groase de resentimente și tăceri apăsătoare. Mama stătea pe canapea, cu mâinile strânse în poală, privindu-mă ca și cum i-aș fi trădat toată dragostea.

— Tu nu înțelegi, Maria, mi-a răspuns ea cu voce stinsă. După ce a murit bunica ta, casa asta a devenit prea mare, prea goală. Irina e tot ce mi-a rămas. Cum să nu am grijă de ea?

Irina, sora mea mai mică cu patru ani, stătea la masa din colț, cu ochii în telefon. Radu, soțul ei, se juca pe PlayStation-ul pe care mama i-l cumpărase de Crăciun. De când s-au mutat aici, viața lor părea suspendată între adolescență și maturitate, iar mama le făcea toate poftele: gătea pentru ei, le spăla hainele, le plătea facturile. Eu eram singura care vedea că ceva nu e în regulă.

Totul a început după ce bunica s-a stins. Mama a intrat într-o depresie mută. Nu voia să recunoască, dar o vedeam cum plânge noaptea în bucătărie. Când Irina și Radu au rămas fără chirie, mama i-a invitat să locuiască cu ea. La început părea o soluție temporară. Dar lunile s-au transformat în ani.

— Maria, nu e treaba ta! a intervenit Irina brusc. Dacă nouă ne convine așa, de ce te bagi?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când încercam să discutăm despre asta. De fiecare dată mă loveam de același zid: „Nu te băga”, „Nu e problema ta”, „Lasă-ne în pace”. Dar eu vedeam cum Irina nu mai ieșea din casă decât rar, cum Radu nu-și mai căuta de lucru și cum mama devenea tot mai obosită.

Într-o zi am găsit-o pe mama plângând la telefon cu mătușa Lenuța:

— Nu mai știu ce să fac… Dacă pleacă și ei, rămân singură… Dar simt că nu mai pot…

Atunci am înțeles: mama îi ținea aproape din frică, nu din iubire sănătoasă. Iar Irina și Radu profitau inconștient de asta. Am decis că trebuie să intervin altfel.

Am început să o scot pe Irina la plimbări. Îi povesteam despre jobul meu la librărie, despre cât de bine mi-ar prinde un coleg nou. La început râdea:

— Eu? Să lucrez? Nu cred că m-aș descurca…

— Hai să încercăm măcar o zi! îi spuneam eu. Dacă nu-ți place, nu te oblig nimeni.

După multe insistențe, a acceptat. Prima zi a fost un dezastru: s-a speriat de clienți, s-a încurcat la casă. Dar ceva s-a schimbat în ochii ei când a văzut că poate face față.

Între timp, cu Radu am avut o discuție bărbătească la o bere:

— Frate, nu ți se pare că ai cam tras frâna de mână? l-am întrebat direct.

A râs amar:

— Ce vrei să fac? Să mă duc iar la interviuri unde mă iau la mișto pentru că am stat acasă doi ani?

— Poate că da. Sau poate găsești ceva ce-ți place cu adevărat. Dar dacă rămâi aici, sub aripa mamei mele, n-o să fii niciodată bărbatul pe care-l vrei tu.

A doua zi l-am văzut căuta joburi pe net. Încet-încet, lucrurile au început să se miște. Irina venea tot mai des la librărie; Radu mergea la interviuri.

Mama însă era tot mai agitată:

— Dacă pleacă? Dacă rămân singură?

— Mamă, ai nevoie să-ți găsești și tu un rost al tău. Poate te înscrii la cursurile alea de pictură despre care tot vorbeai…

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi propus să zboare pe Lună.

— Eu? La vârsta mea?

— Da! Ai dreptul să trăiești și pentru tine!

Au trecut luni până când toți au făcut pași mici spre independență. Irina s-a angajat part-time la librărie și a început să iasă cu prietenele ei vechi. Radu a găsit un job la un service auto și venea acasă obosit dar mulțumit. Mama s-a înscris timid la cursuri de pictură și a început să-și facă prietene noi.

Într-o seară ne-am adunat toți la masă. Era liniște — dar nu tăcerea apăsătoare de altădată, ci una caldă, plină de recunoștință.

— Mulțumesc că n-ai renunțat la noi, mi-a spus Irina încet.

Am zâmbit printre lacrimi.

Acum mă întreb: câți dintre noi confundăm grija cu controlul? Câți ne ascundem fricile sub masca iubirii? Și câți avem curajul să spunem „ajunge”, chiar dacă doare?