Clopotul de la răsărit și urma măturei – Povestea unui fiu de măturător

— Radu, trezește-te! E trecut de patru, iar tramvaiul nu așteaptă pe nimeni!
Vocea mamei răsună slab din bucătăria mică, unde aburii ceaiului se amestecă cu mirosul de medicamente. Îmi trag pantalonii uzați peste pijama și mă uit la mâinile mele crăpate. Mătura stă rezemată de ușă, ca un soldat vechi, gata de încă o zi de luptă.

Mă strecor pe lângă patul mamei, care tușește încet, încercând să nu mă privească în ochi. Știu că îi e rușine că nu mă poate ajuta mai mult. Știu că îi e teamă că într-o zi n-o să mai fie aici să-mi spună să mă trezesc.

— Ai grijă la tramvai, Radule, și nu uita să-ți iei sandvișul!
— Da, mamă.

Ieșind pe ușa blocului scorojit din Rahova, simt frigul care mușcă din obraji. Strada e pustie, doar câteva lumini pâlpâie la ferestrele vecinilor. Mătura scârțâie pe asfaltul ud, iar eu mă gândesc la tata. El m-a învățat să nu-mi fie rușine cu munca mea. „Orice ai face, fă cu capul sus”, îmi spunea. Dar tata nu mai e de mult. Un accident la muncă l-a luat dintre noi când aveam doisprezece ani. De atunci, am rămas doar eu și mama.

La școală, colegii râd uneori când mă văd cu hainele mele vechi sau când află ce meserie a avut tata. „Măturătorul”, îmi spun unii în șoaptă, crezând că nu aud. Dar aud totul. Și doare. Profesoara de română, doamna Ionescu, e singura care pare să vadă dincolo de hainele mele ponosite.

— Radu, ai citit tema pentru azi?
— Da, doamnă profesoară.
— Atunci vino la tablă și arată-le colegilor tăi ce înseamnă să ai voință!

Mâinile îmi tremură când scriu pe tablă, dar în sufletul meu se aprinde o scânteie. Poate că nu sunt ca ei, dar pot fi mai bun decât cred ei.

După ore, mă grăbesc acasă. Mama mă așteaptă cu supa caldă și cu zâmbetul ei obosit.

— Cum a fost azi?
— Bine, mamă. Am luat un zece la română.
— Vezi? Tata ar fi fost mândru de tine!

Dar bucuria nu durează mult. Seara, mama începe să tușească tot mai tare. Îi aduc apă și îi țin mâna până adoarme. În liniștea nopții, mă uit la tavan și mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap din cercul acesta al sărăciei.

Într-o dimineață friguroasă de martie, când abia se crăpa de ziuă, aud bătăi în ușă. E domnul Popescu, administratorul blocului.

— Radu, trebuie să vorbim despre întreținere. Aveți restanțe mari…
— Știu, domnule Popescu. O să plătesc luna viitoare, promit!
— Nu mai merge cu promisiuni! Dacă nu plătiți până la sfârșitul lunii, vă taie apa!

Închid ușa încet și simt cum mi se strânge inima. Mama nu știe nimic despre asta. Nu vreau să-i spun, dar nici nu pot ascunde la nesfârșit.

Seara, când îi aduc ceaiul, mă privește lung.

— Ce s-a întâmplat? Ai ochii roșii…
— Nimic, mamă. Doar sunt obosit.
— Radule… nu trebuie să porți tot greul singur.

Dar cum să-i spun că lumea ne apasă din toate părțile? Că uneori simt că nu mai pot? Că mi-e frică de ziua de mâine?

Într-o zi, la școală, colegul meu Vlad vine la mine.

— Băi Radule, hai cu noi la fotbal după ore!
— Nu pot, Vlad. Trebuie să merg acasă…
— Mereu ai treabă! Ce faci toată ziua?
— Ajut acasă…

Vlad dă din umeri și pleacă râzând cu ceilalți băieți. Mă simt invizibil printre ei.

Într-o seară de aprilie, mama cade în baie. O găsesc plângând pe gresia rece.

— Nu mai pot, Radule… Nu mai pot…

O ridic cu greu și o duc în pat. Îi promit că totul va fi bine, dar nici eu nu cred în cuvintele mele.

A doua zi merg la doamna Ionescu după ore.

— Doamnă profesoară… nu mai pot veni la școală o vreme. Mama e bolnavă și trebuie să muncesc mai mult…
Ea mă privește lung și îmi pune mâna pe umăr.

— Radu, promite-mi că nu renunți la visurile tale! O să te ajut cum pot eu…

Cu ajutorul ei reușesc să primesc o bursă socială și câteva haine noi de la Crucea Roșie. Dar rușinea mă apasă când le port prima dată la școală.

Trec lunile și mama se stinge încet sub ochii mei. Într-o noapte de iunie, când orașul doarme liniștit, mama pleacă fără zgomot. Rămân singur într-un apartament gol și rece.

La înmormântare vin doar câțiva vecini și doamna Ionescu. După slujbă, stau pe banca din fața blocului și privesc cerul.

„Oare chiar contează cine suntem sau doar cine alegem să devenim?”

Mi-am promis atunci că nu voi lăsa ca urma măturei mele să fie doar praf pe asfaltul Bucureștiului. Vreau ca povestea mea să fie dovada că demnitatea și speranța pot schimba orice destin.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați renunța sau ați merge mai departe?