Cine sunt eu, când tot ce știu se destramă?

— Nu ești cine crezi că ești, Filip. Vocea mamei tremura, iar ochii ei evitau privirea mea. Eram în bucătăria noastră mică din Bacău, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită, dar totul părea brusc străin. Cu câteva ore înainte, dintr-o joacă stupidă, am tastat numele meu complet pe internet. Ce am găsit acolo nu era doar o coincidență: un articol vechi, cu o fotografie neclară, dar cu ochii mei. Titlul: „Copil dispărut în 1997 – cazul nerezolvat”.

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Am citit și recitit rândurile, încercând să găsesc o explicație logică. Dar nu era nicio greșeală. Data nașterii, orașul, chiar și semnul din sprânceană – toate se potriveau. Am alergat la mama cu telefonul în mână, iar ea a început să plângă înainte să spun ceva.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? am întrebat printre lacrimi.

Tata a intrat în cameră, privind când la mine, când la mama. S-a așezat greu pe scaunul de lângă ușă și a oftat adânc.

— Filip, nu e atât de simplu… Am vrut să te protejăm.

— Să mă protejați de ce? De adevărul despre cine sunt?

Mama a început să povestească printre suspine. Aveam doar trei ani când am ajuns la ei. O femeie bătrână din satul vecin m-a găsit plângând la marginea pădurii. Nimeni nu știa cine sunt sau de unde vin. Poliția a căutat luni întregi familia mea biologică, dar fără rezultat. Până la urmă, părinții mei adoptivi au decis să mă crească ca pe propriul lor copil.

— Dar de ce nu mi-ați spus niciodată? am urlat, simțind cum tot ce știam despre mine se destramă.

— Ți-am vrut binele, Filip. Am crezut că dacă nu-ți spunem, vei fi fericit… că nu vei simți lipsa a ceva ce nu ai cunoscut niciodată.

Am ieșit din casă fără să mai spun nimic. Aerul rece de aprilie m-a izbit în față, dar nu m-a trezit din coșmarul în care intrasem. Am mers pe străzi ore întregi, încercând să-mi pun ordine în gânduri. Cine eram eu? Un copil pierdut? Un impostor în propria viață?

În zilele următoare, am început să caut răspunsuri. Am mers la poliție, am cerut dosarul vechiului caz. O doamnă polițistă cu părul scurt și ochi blânzi m-a privit cu milă.

— Ești sigur că vrei să deschizi această rană?

— Nu pot trăi fără să știu cine sunt.

Am citit fiecare pagină din dosar: declarații, fotografii vechi, scrisori de la oameni care pretindeau că mă recunoscuseră. Nimic concret. Familia biologică dispăruse fără urmă.

Într-o seară, am găsit o scrisoare veche într-un sertar din camera părinților mei adoptivi. Era de la o femeie pe nume Maria Popescu – spunea că mă cunoaște și că știe adevărul despre dispariția mea. Am sunat la numărul trecut pe hârtie, cu inima bătându-mi nebunește.

— Alo? Cine e?

— Mă numesc Filip… cred că… cred că sunt copilul dispărut din 1997.

La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere grea.

— Te-am așteptat toată viața mea, Filip… Sunt mătușa ta.

Am mers la ea a doua zi. Locuia într-un apartament modest din Roman. M-a privit lung, cu ochii umeziți de lacrimi.

— Mama ta… sora mea… a murit la scurt timp după ce ai dispărut. A căutat după tine până în ultima clipă.

Am simțit cum o parte din mine se rupe definitiv. Nu mai aveam pe cine să întreb „de ce?”. Mătușa mea mi-a povestit despre copilăria mea timpurie: despre râsul meu, despre cum alergam desculț prin curte, despre păpușa stricată pe care nu voiam s-o las din brațe.

— Cine m-a luat? De ce am ajuns singur în pădure?

A dat din cap tristă.

— Nu știm nici azi. Poate cineva te-a răpit și apoi te-a abandonat… sau poate ai fugit speriat după ce ai văzut ceva ce nu trebuia să vezi.

Am plecat de la ea cu sufletul sfâșiat între două lumi: una pe care o știam și una pe care abia acum o descopeream. Când m-am întors acasă, mama și tata mă așteptau în prag.

— Ne pare rău… Nu am vrut decât să te iubim ca pe copilul nostru.

M-am uitat la ei și am văzut frica din ochii lor – frica de a mă pierde acum, când adevărul ieșise la lumină.

— Voi sunteți familia mea… dar trebuie să-mi găsesc locul între toate aceste bucăți de adevăr și minciună.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-i iert pentru tăcerea lor și să accept că identitatea mea nu e doar un nume sau un trecut pierdut. E suma tuturor oamenilor care m-au iubit și a tuturor rănilor care m-au făcut mai puternic.

Uneori mă întreb: dacă tot ce știai despre tine s-ar dovedi o minciună, ai avea curajul să cauți adevărul până la capăt? Sau ai prefera să trăiești mai departe în liniștea unei iluzii?