Cine are dreptul să-i dea nume fiului meu?

— Nu, nu vreau să-l cheme Gheorghe! am izbucnit, cu lacrimi în ochi, în timp ce țineam în brațe pentru prima dată fiul meu. Mirosea a lapte cald și a începuturi, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. În salonul de la maternitate, mama soacră, cu privirea ei tăioasă, stătea la marginea patului, iar soțul meu, Radu, se uita la podea, incapabil să-mi susțină privirea.

— E numele tatălui meu, a spus ea apăsat. Așa se face la noi în familie. Primul băiat poartă numele bunicului.

— Dar e și copilul meu! am răspuns, vocea tremurându-mi. De ce nu contează ce simt eu?

Am simțit cum toți ochii se întorc spre mine, ca și cum aș fi spus ceva rușinos. În mintea mea răsunau toate momentele în care am tăcut: când am acceptat să ne mutăm lângă părinții lui, când am renunțat la jobul meu de vis ca să fiu mai aproape de casă, când am gătit sarmale după rețeta mamei lui, deși nu-mi plăcea deloc. Dar acum era vorba despre copilul meu.

— Nu te mai agita, Irina, a încercat Radu să mă liniștească. E doar un nume. O să-i spunem cum vrei tu acasă.

— Nu e doar un nume! am țipat. E primul lucru pe care i-l dau eu ca mamă!

Mama soacră a oftat teatral și s-a ridicat:

— Faci ce vrei, dar să știi că lumea o să vorbească. La noi în sat așa se face de generații.

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu Radu și cu un nod uriaș în gât. El s-a apropiat timid de mine:

— Irina, nu vreau scandal. Știi cum e mama… Dacă nu-i facem pe plac, o să ne facă viața amară.

— Dar eu? Viața mea nu contează?

A tăcut. M-am uitat la copilul meu și am simțit un val de furie și neputință. De ce trebuie mereu să mă supun? De ce nu pot avea și eu un cuvânt de spus?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii pe tavan și m-am gândit la toate femeile din familia mea care au tăcut și au acceptat. Bunica mea a crescut șapte copii fără să-și spună vreodată părerea. Mama a renunțat la tot pentru tata. Eu nu voiam să fiu la fel.

Dimineața, când asistenta a venit să completeze actele pentru certificat, m-a întrebat:

— Cum îl cheamă pe băiețel?

Am ezitat o clipă. Pe hol se auzea vocea mamei soacre, dând indicații asistentelor. Am tras aer adânc în piept și am spus:

— Vlad. Vlad Andrei.

Asistenta a zâmbit:

— Un nume frumos.

Când Radu a intrat în salon și a aflat, s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Ai făcut-o fără mine?

— Am făcut-o pentru el. Pentru noi.

A plecat fără să spună nimic. Seara, când a venit cu mama lui, atmosfera era tăioasă ca o lamă. Mama soacră a început să plângă:

— Nu-mi vine să cred că ai putut să faci asta! Ai distrus tradiția!

Am simțit o vinovăție uriașă, dar și o ușurare ciudată. Pentru prima dată în viața mea, am ales eu.

Zilele următoare au fost un coșmar: telefoane reci de la rude, priviri acuzatoare la biserică, Radu tot mai distant. M-am întrebat dacă am greșit. Dacă n-ar fi fost mai bine să tac încă o dată.

Dar când l-am ținut pe Vlad în brațe și i-am șoptit numele la ureche, am știut că am făcut ce trebuia.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Radu a început să accepte încet-încet decizia mea, deși relația cu părinții lui s-a răcit definitiv. Eu am început să mă simt mai puternică, mai sigură pe mine. Am reluat legătura cu prietenele mele vechi, mi-am găsit un job part-time și am început să mă gândesc la cine sunt eu cu adevărat.

Uneori mă întreb dacă merită să lupți pentru lucruri mici care par neînsemnate pentru ceilalți. Dar pentru mine nu era doar un nume — era primul pas spre libertatea mea ca femeie și ca mamă.

Oare câte dintre noi îndrăznim să spunem „nu” atunci când toți ceilalți ne spun „da”? Și cât din cine suntem se pierde atunci când alegem mereu să tăcem?