Cina pe care n-o voi uita niciodată

— Nu mai pot, Ioana! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! a izbucnit Vlad, fiul meu cel mare, trântind furculița pe masă.

M-am oprit din mestecat și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era o seară de marți, una dintre acele seri în care încercam să adun familia la masă, să ne prefacem că suntem normali. Cartofii fierți abureau în farfurii, iar mirosul de ceapă prăjită plutea încă în bucătărie. Maria, fiica mea cea mică, s-a uitat speriată la mine. Soțul meu, Doru, a oftat adânc și a privit în gol.

— Vlad, te rog… am început eu, dar vocea mi s-a frânt.

— Ce să mă rog, mamă? Să mă rog să nu mai simt că nu contez? Să mă rog să nu mai aud cum vă certați în fiecare seară? Să mă rog să nu mai fiu invizibil?

M-am ridicat încet de pe scaun. Simțeam că mă sufoc. M-am uitat la Doru, dar el și-a întors privirea spre fereastră. În acel moment am știut că nu mai pot ascunde fisurile care ne măcinau de ani de zile.

Am crescut într-o familie unde sacrificiul era virtutea supremă. Mama mea spunea mereu: „Femeia trebuie să țină casa, să rabde, să nu lase copiii să vadă lacrimi.” Am făcut tot ce am putut ca să fiu acea femeie. Am renunțat la jobul meu de profesoară când s-a născut Maria, ca să fiu acasă pentru copii. Am gătit, am spălat, am făcut teme cu ei, am ascuns certurile cu Doru sub preșul tăcerii. Dar nimic nu părea suficient.

În ultimii ani, Doru devenise tot mai absent. Pleca dimineața devreme și venea târziu, obosit și iritat. Îl suspectam că are pe altcineva, dar nu aveam curajul să-l întreb direct. În schimb, ne certam din orice: facturi neplătite, teme nefăcute, vase nespălate. Copiii erau martori tăcuți ai acestor războaie mărunte.

— Vlad, nu ești invizibil! am spus cu voce tremurată. Tot ce fac e pentru voi!

— Nu vreau să faci pentru mine! Vreau doar să fim normali! Vreau să nu mai simt că fiecare zi e o luptă! a strigat el.

Maria a început să plângă încet. M-am dus lângă ea și am îmbrățișat-o. Simțeam că mă prăbușesc sub greutatea vinovăției.

— Poate ar trebui să vorbim cu cineva… un psiholog… am îndrăznit eu.

Doru a râs scurt:

— Da’ ce suntem, nebuni? La noi în familie nu s-a dus nimeni la psiholog!

Vlad s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit trântind ușa. Maria s-a agățat de mine ca un copil mic, deși avea deja doisprezece ani.

— Mamă, o să divorțați? m-a întrebat ea printre sughițuri.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu aveam răspunsuri. Nu știam nici eu ce vreau sau ce pot salva.

Noaptea aceea a fost lungă. Am stat trează până târziu, ascultând liniștea apăsătoare din casă. M-am gândit la toate momentele în care am ales să tac, să rabd, să pun nevoile celorlalți înaintea mea. M-am întrebat dacă nu cumva tocmai sacrificiul meu i-a făcut pe toți nefericiți.

A doua zi dimineață, Vlad nu a coborât la micul dejun. I-am bătut la ușă:

— Vlad, hai să vorbim…

— Lasă-mă în pace! Nu vreau să vorbesc cu nimeni!

Am simțit că-l pierd. Că toată dragostea mea nu mai ajunge la el.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit irespirabilă. Doru era tot mai absent; Maria se retrăgea în camera ei cu telefonul; Vlad ieșea din ce în ce mai des cu prietenii și venea târziu acasă. Eu încercam să țin totul sub control: făceam curat obsesiv, găteam felurile lor preferate, dar nimeni nu părea să observe sau să aprecieze.

Într-o seară, după o altă ceartă cu Doru despre bani și facturi, Vlad nu s-a mai întors acasă la ora stabilită. Am început să-l sun disperată; nu răspundea. Pe la miezul nopții, poliția a bătut la ușă: Vlad fusese implicat într-un accident cu mașina unui prieten. Din fericire era teafăr, dar șocul m-a făcut să realizez cât de aproape am fost să-l pierd pentru totdeauna.

Am plâns toată noaptea aceea. Pentru prima dată după mulți ani, Doru m-a luat în brațe și am plâns împreună. Ne-am dat seama că ne pierdem copiii și unul pe celălalt.

A doua zi am convocat familia la masă.

— Nu știu dacă putem repara tot ce s-a stricat între noi… Dar vreau să încercăm. Vreau să fim sinceri unii cu alții. Să nu mai ascundem sub preș tot ce doare.

Vlad a oftat și a spus încet:

— Și eu vreau… Dar trebuie să mă ascultați și pe mine.

Maria a zâmbit timid și s-a apropiat de mine.

Nu știu dacă vom reuși vreodată să fim familia fericită pe care mi-am imaginat-o cândva. Dar știu că tăcerea și sacrificiul dus la extrem pot distruge tot ce ai mai drag.

Mă întreb uneori: dacă aș fi vorbit mai devreme? Dacă aș fi cerut ajutor? Câte familii din România trăiesc aceeași dramă în tăcere? Poate că e timpul să rupem cercul acesta al suferinței ascunse.