Cheile care deschid răni vechi

— Nu mai pot, Valentina! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Matei răsuna în sufrageria mică, cu pereții galbeni, scorojiti pe alocuri. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu palmele transpirate, încercând să nu mă uit la sora mea, care își mușca buza de jos și se uita în gol. Matei s-a ridicat brusc, a scos cheile din buzunar și le-a fluturat în aer. — Gata! Cheile rămân la mine. Nu mai intră nimeni aici fără acordul meu!

A fost ca un trăsnet. Sora mea a izbucnit în plâns, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. De luni bune, tensiunile dintre ei crescuseră. Totul a început când Valentina a rămas fără serviciu și s-a mutat temporar la Matei, în apartamentul lui din Militari. La început, părea o soluție de compromis: „Doar până îmi găsesc ceva de muncă”, spunea ea. Dar lunile au trecut, iar Valentina nu reușea să se angajeze. Matei lucra de acasă, iar spațiul mic devenise un câmp de bătălie pentru intimitate și liniște.

— Nu e corect! — a strigat Valentina printre lacrimi. — E și casa mea!

— Nu e! — a replicat Matei, cu vocea tăioasă. — E apartamentul meu! Tu ai venit aici pentru câteva săptămâni, nu să te instalezi pe viață!

Am simțit cum mă sufoc între ei. Eu eram sora mai mare, cea care trebuia să aducă pacea. Dar ce puteam face? Să-i dau dreptate Valentinei, care nu-și găsea locul niciunde? Sau să-l înțeleg pe Matei, care simțea că spațiul lui e invadat?

În acea noapte, Valentina a dormit la mine. A stat ghemuită pe canapea, cu ochii umflați de plâns. — De ce nu mă vrea nimeni? — m-a întrebat șoptit. — Nici părinții nu mă vor acasă… Matei mă dă afară… Tu ești singura care mă mai suportă.

Am încercat să o liniștesc: — Nu e vina ta… E greu pentru toată lumea acum. Dar trebuie să găsești o soluție. Poate un job part-time? Poate o chirie cu cineva?

— Nu vreau să fiu povară… — a murmurat ea.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la Matei: „Îmi pare rău pentru aseară. Dar nu mai pot trăi cu atâta presiune.” Am simțit că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, Valentina nu are unde să stea. Nu putem să o primim acasă?

— Nu vreau scandaluri cu taică-tu! — a oftat mama. — Știi bine că nu-l suportă pe Matei și nici pe Valentina nu o mai rabdă de când a lăsat facultatea.

M-am simțit prinsă între ciocan și nicovală. Familia noastră fusese mereu complicată: tata autoritar, mama resemnată, eu mereu mediatoare. Valentina era oaia neagră, cea care nu se potrivea nicăieri.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu Matei:

— Înțeleg că e greu… Dar Valentina chiar nu are unde să meargă.

— Știu… Dar nu mai pot! Simt că nu mai am aer! — mi-a spus el, cu ochii roșii de oboseală.

— Poate ar trebui să stabiliți niște reguli clare… Să aveți fiecare spațiul vostru…

— Am încercat! Dar ea nu respectă nimic! Lasă vasele nespălate, vorbește tare la telefon când am ședințe… Nu mai pot!

Am plecat de la el cu un gust amar. Îl înțelegeam și pe el. În București, fiecare metru pătrat contează. Intimitatea e un lux.

Valentina s-a închis în ea însăși. Nu mai voia să vorbească nici cu mine. Stătea toată ziua pe telefon, aplica la joburi la call-center sau ca vânzătoare la Mega Image. Nimic nu mergea.

Într-o seară, am găsit-o plângând în baie:

— Poate ar fi mai bine să dispar… Nimeni nu mă vrea…

Am îmbrățișat-o strâns:

— Nu spune asta! O să trecem împreună peste asta!

Dar adevărul era că nu știam cum.

Într-o duminică, tata a venit la mine acasă „să vadă ce fac”. A dat peste Valentina tolănită pe canapea.

— Iar stai degeaba? — a izbucnit el. — Toată lumea muncește și tu te plângi!

Valentina a fugit în cameră și a trântit ușa. Tata s-a uitat la mine:

— Tu o ții în brațe! Așa ai făcut mereu!

Am simțit că explodez:

— Poate dacă ai fi fost mai blând cu ea… Poate dacă ai fi ascultat-o…

Tata a plecat trântind ușa.

În acea seară am stat mult timp pe balcon, privind luminile orașului. M-am întrebat: unde greșim ca familie? De ce nu putem fi sprijin unii pentru alții? De ce fiecare criză ne desparte și mai tare?

După câteva săptămâni, Valentina a primit un job part-time la o cafenea micuță din centru. A început să zâmbească din nou, timid. Matei i-a dat voie să-și ia lucrurile din apartament și au vorbit civilizat pentru prima dată după mult timp.

Dar rănile au rămas.

Mă întreb adesea: oare câte familii trăiesc aceeași poveste? Câte surori sau frați sunt prinși între loialitate și neputință? Cum poți ajuta fără să te pierzi pe tine însuți?