„Câți copii vreau, atâția fac!” – Povestea unei familii destrămate

— Lăsați-mă în pace! Nu mai suport să-mi spuneți voi ce să fac cu viața mea! Câți copii vreau, atâția fac!
Vocea Dariei a spart liniștea grea din sufrageria noastră, iar cuvintele ei au rămas atârnate în aer ca niște fulgere. Mama s-a ridicat brusc de pe scaun, cu ochii umezi și obrajii aprinși de furie. Tata a rămas nemișcat, cu mâinile strânse pe genunchi, încercând să-și ascundă tremurul. Eu, Ana, am simțit cum mă strânge inima. Nu era prima ceartă pe tema asta, dar niciodată nu fusese atât de violentă.

Totul a început când Daria a anunțat că e însărcinată cu al treilea copil. Avea doar douăzeci și șase de ani, iar soțul ei, Radu, abia se descurca cu salariul de la fabrica de mobilă. Părinții noștri au început imediat să-i spună că nu e momentul, că ar trebui să se gândească la viitorul copiilor, la bani, la spațiu. Daria însă nu voia să audă nimic. „E viața mea! Copiii sunt o binecuvântare!”, repeta ea mereu.

În acea seară toridă de iulie, discuția a degenerat. Mama i-a spus că e iresponsabilă, că nu poate aduce pe lume copii doar pentru că „așa simte”. Tata a încercat să tempereze spiritele: — Daria, nu vrem decât ce e mai bine pentru tine. Știi cât de greu ne-a fost și nouă cu voi două…

Daria a izbucnit: — Voi nu înțelegeți nimic! Nu vreau să trăiesc cu frica zilei de mâine! Vreau să-mi cresc copiii cu dragoste, nu cu griji! Și dacă nu puteți accepta asta, atunci nu mai am ce căuta aici!

A trântit ușa și a plecat. De atunci, n-am mai vorbit cu ea decât rar, pe fugă, la telefon. Mama plângea nopți la rând, tata se închidea în tăcere. Eu eram prinsă la mijloc. Încercam să-i împac pe toți, dar fiecare discuție se termina cu reproșuri și lacrimi.

Într-o zi, mama m-a întrebat: — Tu ce părere ai, Ana? Chiar crezi că Daria face bine?

Am ezitat. Îmi iubeam sora și îi admiram curajul, dar vedeam și cât de greu le era deja cu doi copii mici într-un apartament cu două camere din cartierul nostru din Ploiești. Radu lucra peste program, Daria era mereu obosită și nervoasă. Dar când o vedeam cum își strânge copiii în brațe și le șoptește povești la culcare, parcă totul avea sens pentru ea.

— Nu știu, mamă… Poate că fiecare are dreptul să-și trăiască viața cum simte. Poate că noi ar trebui doar să fim alături de ea.

Mama a oftat adânc: — O să vezi tu când o să ai copii… Nu e totul doar despre dragoste.

Au trecut luni. Daria a născut o fetiță frumoasă, Ilinca. Nu ne-a chemat la maternitate. Am aflat de la Radu printr-un mesaj scurt: „S-a născut Ilinca. Sunt toți bine.” Mama a plâns din nou. Tata s-a dus la biserică și s-a rugat pentru împăcare.

Într-o duminică, am decis să merg la Daria acasă. Am găsit-o obosită, cu cearcăne adânci sub ochi, dar zâmbind larg când și-a văzut copiii jucându-se pe covor.

— Ana… îmi pare rău că s-a ajuns aici. Dar nu pot trăi după regulile altora.

— Știu… Dar nici noi nu știm cum să te ajutăm.

— Nu vreau ajutorul vostru dacă vine la pachet cu judecată și reproșuri.

Am stat mult timp în tăcere. Am privit-o cum îi mângâie pe cei mici și mi-am dat seama cât de mult s-a schimbat. Era mai puternică decât o credeam.

Când am ieșit din bloc, m-am întâlnit cu vecina lor, tanti Mariana.

— Săraca Daria… O văd mereu alergând după copii. Nici nu știu cum se descurcă…

Am zâmbit forțat și am plecat mai departe. În sufletul meu era un amestec ciudat de admirație și teamă pentru viitorul surorii mele.

Acasă, mama m-a întrebat dacă Daria are nevoie de ceva.

— Are nevoie doar să fie acceptată așa cum e.

— Nu pot… Mi-e teamă pentru ea. Pentru nepoții mei…

Tata a tăcut mult timp, apoi a spus încet:

— Poate că am greșit insistând atât de mult…

Seara târziu, am primit un mesaj de la Daria: „Mulțumesc că ai venit azi. Poate într-o zi o să ne putem aduna toți la masă fără certuri.”

M-am uitat lung pe fereastră la luminile orașului și m-am întrebat: oare chiar putem accepta alegerile celor dragi fără să-i rănim? Sau suntem condamnați să ne pierdem unii pe alții încercând să facem ce credem noi că e bine?

Poate că familia nu înseamnă mereu armonie sau înțelegere deplină. Poate că iubirea adevărată începe acolo unde încetăm să judecăm și învățăm să fim pur și simplu alături unii de ceilalți.

Oare vom reuși vreodată să fim din nou împreună? Sau rănile astea vor rămâne mereu între noi?