Căsnicia mea la marginea prăpastiei: Cum am ajuns să nu-mi mai pot privi mama în ochi

— Nu mai pot, Irina! Ori ea, ori eu!
Vocea lui Vlad răsuna în sufrageria mică, printre farfuriile nespălate și jaluzelele trase pe jumătate. Mă uitam la el, cu ochii în lacrimi, încercând să-mi găsesc cuvintele. Mama tocmai plecase, lăsând în urmă mirosul de parfum ieftin și o tensiune de cuțit.
— Vlad, te rog… nu e așa de simplu. E mama mea…
— Nu, Irina! E prea mult! Nu mai suport să vin acasă și să o găsesc aici, criticând tot ce facem, spunându-mi cum să-ți vorbesc, ce să mănânc, cum să mă îmbrac!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să țip, dar am tăcut. Așa făceam mereu: tăceam. Mi-era frică să nu creadă Vlad că-l critic, că nu-l apăr destul. Mi-era frică să nu o supăr pe mama, care mereu spunea că „face totul pentru binele meu”.
Dar adevărul era că nu mai puteam respira între cele două focuri.
Totul a început subtil. Mama venea „să mă ajute”, după ce am născut-o pe Mara. Îmi aducea ciorbă, spăla hainele copilului, dar mereu găsea ceva de comentat: „Nu-i dai destul lapte”, „Nu-l lăsa pe Vlad să schimbe scutecele, nu se pricepe”, „Tu nu vezi că el nu te ajută cu adevărat?”.
La început râdeam, îi spuneam lui Vlad că mama e doar protectoare. Dar încet-încet, vorbele ei au început să sape în mine. Mă uitam la Vlad și vedeam doar defecte: nu era destul de atent, nu mă ajuta destul, nu era destul de blând cu Mara. Și totuși, nu-i spuneam nimic.
Într-o seară, după ce mama plecase iar supărată că Vlad nu i-a mulțumit pentru sarmale, el m-a întrebat:
— Irina, tu chiar crezi ce spune mama ta despre mine?
Am dat din cap că nu, dar în sufletul meu răspunsul era neclar.
Apoi au început certurile. Tot mai dese, tot mai aprinse. Vlad îmi reproșa că nu pun limite, eu îi reproșam că nu are răbdare cu mama. Mara plângea în camera ei și eu simțeam că mă rup în două.
Într-o zi, am găsit-o pe mama în bucătărie, vorbind la telefon cu mătușa Lenuța:
— Săraca Irina… dacă n-aș fi eu aici, ar fi vai de ea! Vlad e un egoist, nici nu știe să țină un copil în brațe!
Când m-a văzut, a schimbat subiectul brusc. Dar am simțit cum mi se urcă sângele la cap.
— Mamă, te rog… nu mai vorbi așa despre Vlad! E soțul meu!
— Eu spun adevărul! Dacă tu nu vezi…
Am ieșit din bucătărie trântind ușa. Pentru prima dată am simțit furie față de ea. Dar tot n-am avut curaj să-i spun lui Vlad ce-am auzit.
Adevărul a ieșit la iveală într-o zi de duminică. Mama venise iar „în vizită”, cu plăcinte și sfaturi necerute. Vlad încerca să monteze un raft în camera Marei și mama îl urmărea cu ochii critici:
— Nu vezi că-l pui strâmb? Lasă-mă pe mine să chem un meșter!
Vlad a lăsat șurubelnița jos și a ieșit din cameră fără un cuvânt. Eu am rămas cu mama și cu Mara care se juca pe covor.
— Mamă, te rog… lasă-l pe Vlad în pace!
— Irina, tu chiar nu vezi? El n-are habar de nimic! Dacă n-aș fi eu aici…
Atunci am izbucnit:
— Dacă n-ai fi tu aici poate am avea liniște! Poate aș putea să-mi văd de viața mea fără să mă simt vinovată pentru orice alegere fac!
Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă. A început să plângă și a plecat fără să spună nimic.
Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Vlad stătea pe canapea cu Mara în brațe și mă privea cu ochi triști:
— Irina… eu te iubesc, dar nu pot trăi așa. Trebuie să alegi: ori pui limite mamei tale, ori… eu plec. Nu vreau ca Mara să crească într-o casă plină de ceartă și reproșuri.
Am plâns toată noaptea. M-am simțit prinsă între două lumi: datoria față de mama care m-a crescut singură după ce tata ne-a părăsit și iubirea pentru familia mea nouă. M-am gândit la toate sacrificiile ei — cum lucra două schimburi ca să-mi cumpere haine pentru liceu, cum venea la serbările mele chiar dacă era obosită moartă. Dar acum… simțeam că mă sufoc sub greutatea prezenței ei.
A doua zi am sunat-o și i-am spus că am nevoie de spațiu. Că vreau să fiu mamă și soție fără ca ea să intervină mereu. A plâns la telefon și mi-a spus că sunt nerecunoscătoare, că o dau la o parte după tot ce a făcut pentru mine. Am închis telefonul tremurând din tot corpul.
Au trecut luni de atunci. Mama nu m-a mai sunat decât de două ori — scurt, rece, doar ca să întrebe de Mara. Eu încă nu pot s-o privesc în ochi fără să simt un nod în gât. Vlad e mai liniștit acum, Mara râde mai mult, dar eu port mereu cu mine sentimentul că am trădat-o pe mama ca să-mi salvez familia.

Mă întreb uneori: unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul la propria fericire? Oare voi putea vreodată s-o iert — sau mă voi ierta pe mine — pentru tot ce s-a întâmplat?