Casa visurilor mele și umbra trecutului

— Nu pot să cred că ai venit aici, Radu! am izbucnit, cu mâinile tremurând pe clanța ușii. Era trecut de ora opt seara, iar liniștea cartierului era spartă doar de vocea lui stinsă.

— Te rog, Ana, nu am unde să mă duc. Nu vreau să-ți stric viața, dar nu mai am pe nimeni.

Îl priveam ca prin ceață. Bărbatul care mă lăsase acum șapte ani, când viața noastră devenise prea grea pentru el, stătea acum în fața ușii mele, cu ochii roșii și hainele ponosite. În tot acest timp, nu primisem niciun telefon, niciun mesaj. Am muncit două joburi, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice mică bucurie doar ca să pot strânge banii pentru casa asta mică de la marginea Bucureștiului. Era visul meu, singurul lucru care îmi mai dădea speranță când totul părea pierdut.

— Radu, nu știu dacă pot… Nu știu dacă vreau să te ajut. Știi cât am suferit după ce ai plecat? Știi cât m-am chinuit?

A oftat adânc și s-a așezat pe treptele reci ale casei.

— Ana, am greșit. Am pierdut totul. Am dormit prin gări, am muncit cu ziua pe unde am apucat. Nu cer mult… doar să mă lași să stau câteva nopți aici, până îmi găsesc ceva de lucru.

În mintea mea se derulau toate serile în care plângeam singură în garsoniera închiriată din Militari, când nu aveam bani nici de pâine. Mama îmi spunea mereu: „Ana, tu ești puternică. Nu te lăsa călcată în picioare!” Dar acum, când îl vedeam atât de dărâmat, nu puteam să nu simt o urmă de milă.

Am deschis ușa larg și i-am făcut semn să intre. S-a uitat la mine cu recunoștință și rușine în același timp.

— Mulțumesc… Nu știu cum să-ți spun…

— Nu spune nimic. Doar nu te obișnui prea tare aici.

În zilele următoare, prezența lui Radu a devenit apăsătoare. Încerca să mă ajute prin casă, dar simțeam că fiecare gest al lui era o încercare de a-și recâștiga locul pierdut. Seara, când mă întorceam obosită de la muncă, îl găseam uitându-se la pozele noastre vechi sau vorbind la telefon cu sora lui, Irina.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, m-a privit lung:

— Ana, știi… poate că ar trebui să încercăm din nou. Uite ce ai reușit să faci singură! Poate merit și eu o a doua șansă.

M-am înfuriat atât de tare încât am scăpat farfuria din mână.

— Cum poți să spui asta? Ai uitat cum m-ai lăsat? Ai uitat că ai plecat fără să privești înapoi? Eu nu sunt o plasă de siguranță pentru tine!

A tăcut rușinat. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile care sunt nevoite să o ia de la capăt după ce bărbații lor le abandonează. La toate sacrificiile făcute în tăcere. La cât de greu e să te ridici singură într-o lume care te judecă la fiecare pas.

A doua zi dimineață, când i-am spus că trebuie să plece până la sfârșitul săptămânii, a început scandalul.

— Ana, casa asta e și a mea! Am fost căsătoriți! Poate că am dreptul la ceva!

— Nu ai niciun drept! Casa asta e doar a mea! Am muncit pentru ea singură! Tu unde erai când eu spălam scări și făceam curățenie prin birouri?

A început să țipe și să mă amenințe că va merge la avocat. M-am speriat. Am sunat-o pe sora mea, Mihaela.

— Mihaela, nu mai pot! Radu mă amenință că vrea jumătate din casă! Ce fac?

— Ana, nu ceda! Ai toate actele pe numele tău! Dacă încearcă ceva, mergem la poliție!

În acele zile am simțit din nou frica aceea veche — frica de a pierde tot ce am construit cu greu. Vecinii au început să vorbească; unii mă priveau cu milă, alții cu suspiciune.

Într-o seară, când Radu era plecat după țigări, Mihaela a venit la mine cu o pungă de gogoși calde.

— Ana, nu ești singură. Oricât ar încerca el să te facă să te simți vinovată, tu ai dreptate. Casa asta e a ta! Nu-l lăsa să-ți fure liniștea!

Am plâns împreună pe canapea până târziu în noapte. A doua zi dimineață i-am pus bagajele lui Radu la ușă.

— Pleacă! Nu mai vreau să te văd! Dacă mai vii aici sau mă mai ameninți vreodată, chem poliția!

A plecat fără să spună un cuvânt. Am rămas singură în casa mea mică și caldă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir liber.

Uneori mă întreb: câte femei mai trec prin asta? Câte dintre noi trebuie să lupte pentru ceea ce li se cuvine? Oare chiar suntem atât de puternice pe cât cred ceilalți sau doar ne prefacem ca să supraviețuim?