Casa tatălui meu – când trecutul bate la ușă

— Nu poți să-mi faci asta, Maria! strig eu, cu mâinile tremurând pe clanța ușii. Ești o străină în casa asta!

Maria mă privește cu ochii ei reci, de parcă ar fi venit să-mi ia nu doar casa, ci și sufletul. În spatele ei, pe alee, o Dacie veche tușește din motor, iar vecina doamna Stanciu se uită pe fereastră, curioasă ca întotdeauna.

— Nu sunt o străină, Ana. Sunt soția lui Radu acum. Și el are dreptul la jumătate din tot ce ai tu, inclusiv la casa asta. Așa spune legea.

Îmi simt obrajii arzând. Casa asta nu e doar niște cărămizi și mortar. E locul unde tata m-a învățat să dansez pe covorul persan, unde mama făcea cozonaci de Crăciun și unde am plâns prima dată când am aflat că Radu mă înșală.

— Tata mi-a lăsat casa asta mie! Nu are nicio legătură cu Radu! — vocea mi se rupe, dar nu mă las.

Maria oftează teatral și scoate din poșetă o hârtie mototolită.

— Avocatul nostru spune altceva. Uite aici actele. Dacă nu vrei scandal, mai bine te gândești la o înțelegere.

Închid ușa cu un zgomot sec și mă sprijin de ea, simțind cum lumea mi se prăbușește. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să mă lupt pentru singurul lucru care mi-a mai rămas din familie?

Telefonul sună. E sora mea, Irina.

— Ana, am auzit ce s-a întâmplat. Maria a venit la mine ieri și mi-a spus că vrea să vândă casa. Ce facem?

— Nu știu, Irina… Nu pot să cred că Radu ar face una ca asta.

— Ba poți să crezi. Știi bine cât de mult îi place lui să aibă ultimul cuvânt. Dar nu-i lăsa! Casa asta e a noastră!

Mă uit la poza tatei de pe perete. Zâmbește blând, cu ochii lui albaștri ca cerul de vară. Îmi amintesc cum îmi spunea mereu: „Ana, să nu lași pe nimeni să-ți ia ce-i al tău.”

Seara, după ce Irina vine la mine cu două cafele tari și o cutie de prăjituri, stăm la masa din bucătărie și încercăm să găsim o soluție.

— Știi ce mă doare cel mai tare? — spune Irina, privind în gol. — Că mama a murit crezând că suntem unite. Și uite-ne acum… fiecare pentru el.

— Nu suntem fiecare pentru el! — îi răspund, dar vocea mea sună fals chiar și pentru mine.

A doua zi merg la avocatul nostru, domnul Popescu, un bărbat scund cu ochelari groși și privire ageră.

— Situația e complicată, Ana — oftează el. — Dacă ai făcut regim matrimonial comun cu Radu, s-ar putea ca el să aibă dreptate. Dar dacă dovedești că e moștenire personală…

Îmi vine să plâng de neputință. Tot ce am făcut în viața asta a fost să încerc să păstrez familia împreună. Și acum familia mea vrea să-mi ia totul.

În zilele următoare, Maria începe să trimită mesaje amenințătoare: „Dacă nu semnezi actele, te dau în judecată.” „Nu te mai agita degeaba.” „Radu are drepturi!”

Radu nu mă sună niciodată direct. Îl văd doar într-o zi la supermarket, cu Maria de mână. Îmi aruncă o privire scurtă, apoi se preface că nu mă cunoaște.

Într-o noapte nu mai pot dormi. Mă plimb prin casă și ating fiecare obiect: masa de lemn masiv pe care tata a construit-o cu mâinile lui, dulapul vechi al mamei, perdelele brodate de bunica. Fiecare lucru are o poveste.

A doua zi găsesc într-o cutie veche o scrisoare de la tata:

„Ana dragă,
Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Casa asta e sufletul nostru. Să ai grijă de ea și de Irina. Să nu vă certați niciodată pentru lucruri materiale. Familia e mai importantă decât orice.”

Plâng în hohote până dimineață.

Când mă ridic din pat, știu ce am de făcut. Merg la Irina și îi spun:

— Orice ar fi, nu dau casa asta! Dacă trebuie să mergem în instanță, mergem împreună.

Irina mă ia în brațe și pentru prima dată după mult timp simt că nu sunt singură.

Procesul durează luni întregi. Avocați, martori, acte peste acte. Maria devine tot mai agresivă; Radu tace ca un laș.

Într-o zi de toamnă rece, judecătorul citește sentința: „Casa rămâne moștenire personală Anei Popescu.”

Maria iese val-vârtej din sală; Radu nici nu se uită la mine.

Irina plânge de bucurie; eu simt doar oboseală și un gol imens.

Seara stau singură în sufragerie și privesc poza tatei.

„Am câștigat, tată… dar oare merită să pierzi liniștea sufletului pentru niște ziduri?”

Voi ce ați fi făcut? Ați fi luptat până la capăt sau ați fi renunțat pentru pacea sufletului?