Casa pe care inima a construit-o: Jurnalul unui tată român care nu a renunțat niciodată

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc în casa asta unde totul îmi amintește de ea! — vocea mamei mele răsuna ca un ecou în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi și amintiri prăfuite. Era a treia oară săptămâna asta când izbucnea. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu mă uit la copiii mei, Ilinca și Vlad, care se prefăceau că desenează la masa din colț.

De când murise Ana, soția mea, casa noastră din Ploiești devenise un câmp de bătălie. Mama se mutase la noi ca să mă ajute cu copiii, dar fiecare zi era o luptă între trecut și prezent. Îmi era greu să respir printre reproșuri și suspine. Îmi era dor de liniștea de altădată, de râsul Anei, de mirosul ei de cafea dimineața.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit în cutia poștală o hârtie mototolită: „Sunteți restanțier. Dacă nu plătiți în 15 zile, veți fi evacuați.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Salariul meu de șofer pe microbuz abia ajungea pentru mâncare și facturi. După înmormântare, cheltuielile ne-au îngropat și mai tare. Am ascuns hârtia sub saltea, dar Ilinca a găsit-o.

— Tata, ce înseamnă „evacuare”? — m-a întrebat ea într-o dimineață, cu ochii mari și speriați.

Am încercat să zâmbesc.

— E doar o greșeală, puiule. Nu plecăm nicăieri.

Dar minciuna mi-a ars buzele. În fiecare noapte mă întorceam pe toate părțile, gândindu-mă cum să fac rost de bani. Mama mă certa că nu sunt în stare să țin casa pe linia de plutire. Fratele meu, Sorin, mă suna doar ca să-mi spună că „ar trebui să mă descurc singur la vârsta mea”.

Într-o zi, Vlad s-a întors acasă cu un ochi vânăt. L-am întrebat ce s-a întâmplat.

— M-au bătut copiii din bloc. Au zis că suntem săraci și că o să ne dea afară.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit pe scară și am urlat la vecinii care se uitau pe vizor: „Nu vă e rușine? Copiii voștri n-au inimă?” Nimeni nu mi-a răspuns.

Într-o duminică, mama a făcut bagajele.

— Nu mai pot, Radu. Mă duc la sora mea la Buzău. Tu trebuie să te descurci singur cu copiii tăi.

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singur cu Ilinca și Vlad într-o casă care părea prea mare și prea goală. În acea noapte am plâns pentru prima dată după moartea Anei. Am plâns ca un copil, fără rușine, cu capul în pernă.

A doua zi am decis să nu mai fug de probleme. Am mers la primărie să cer ajutor social. O doamnă cu ochelari groși mi-a spus:

— Domnule Radu, dosarul dumneavoastră e incomplet. Vă trebuie adeverință de venit și certificat de deces al soției.

Am alergat prin tot orașul după acte, cu Vlad de mână și Ilinca plângând că vrea acasă. La finalul zilei eram murdar, obosit și flămând, dar aveam dosarul complet.

Au trecut două săptămâni până am primit un ajutor modest. Între timp, am început să fac mici reparații prin bloc pentru vecini: schimbam becuri, reparăm uși, montam rafturi. Unii mă plăteau cu bani, alții cu mâncare sau haine pentru copii.

Într-o seară, când credeam că nu mai pot duce nimic pe umeri, Ilinca s-a strecurat lângă mine în pat.

— Tata, tu nu o să ne lași niciodată singuri, nu?

Am strâns-o tare la piept.

— Niciodată, puiule. Niciodată.

Începusem să simt că viața ne dăduse o palmă grea, dar nu eram singur în lupta asta. Copiii mei aveau nevoie de mine mai mult ca oricând. Am început să gătesc împreună cu ei, să facem teme la lumina unei veioze vechi când se lua curentul din cauza facturilor neplătite. Ne-am făcut propriile noastre ritualuri: supa de duminică, povestea de seară spusă pe întuneric, râsul stins ca să nu deranjăm vecinii.

Într-o zi, Sorin a venit la ușă cu două sacoșe pline.

— Iartă-mă că n-am fost lângă tine până acum… Nici eu n-am știut cum să te ajut.

L-am îmbrățișat fără cuvinte. Poate că familia nu e mereu acolo când ai nevoie, dar uneori revine când te aștepți mai puțin.

Au trecut luni grele până când am reușit să scap de amenințarea evacuării. Am găsit un al doilea job ca paznic de noapte la un depozit din marginea orașului. Dormeam puțin, dar copiii mei aveau ce pune pe masă.

Într-o seară de vară, stând pe balcon cu Ilinca și Vlad privind stelele, mi-am dat seama că inima noastră construise o casă nouă din ruinele celei vechi. O casă făcută din dragoste, răbdare și speranță.

M-am întrebat atunci: câți dintre noi trăim cu frica pierderii și totuși găsim puterea să mergem mai departe? Ce ne ține în picioare când totul pare pierdut? Poate doar dragostea — singura casă pe care nimeni nu ne-o poate lua.