Casa noastră, visul lor: O decizie care ne sfâșie familia

— Mamă, tata, vreau să vă spun ceva important. Irina stătea în picioare în mijlocul sufrageriei, cu ochii umezi și vocea tremurândă. Eu și Mihai ne priveam mirați peste masa plină de farfurii goale, încă aburinde de la ciorba de pui pe care o făcusem cu grijă, ca în fiecare duminică. — Ne-am gândit… eu și Vlad… dacă ați putea să ne dați casa. Să fie a noastră, să putem începe aici viața împreună.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mâinile mi s-au oprit din strânsul firimiturilor de pe masă. Mihai a rămas cu lingura în aer, uitându-se la mine ca și cum ar fi vrut să spun ceva, dar nu găsea cuvintele. Irina a continuat, încercând să zâmbească: — Știu cât ați muncit la ea, dar… noi nu avem bani să ne luăm ceva al nostru. Și aici e acasă, nu?

M-am ridicat încet și am mers la geam. Priveam grădina pe care am săpat-o cu mâinile mele, fiecare tufă de trandafiri plantată într-o primăvară rece, fiecare gard vopsit în nopți târzii după serviciu. Mi-am amintit cum stăteam cu Mihai pe schele improvizate, râzând că suntem „arhitecții propriului destin”, cum zicea el. Ani de zile am strâns bani, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la ieșiri cu prietenii. Totul pentru casa asta.

— Irina, nu e așa simplu… am început eu încet. — Dar nici nu e imposibil! a sărit Vlad, care până atunci tăcuse. — E doar o casă, până la urmă. Voi puteți sta la apartament, e mai mic, mai ușor de întreținut…

Mihai a izbucnit: — Doar o casă? Vlad, tu știi ce înseamnă casa asta pentru noi? Tu ai venit aici când totul era gata! Nu ai cărat saci de ciment, nu ai dormit pe saltele pe jos iarna!

Irina s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna: — Mamă, nu vreau să vă supăr… dar eu aici m-am simțit mereu acasă. Nu vreau să plec. Vreau ca și copiii mei să crească aici.

Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. Îmi doream ca Irina să fie fericită, dar nu puteam să nu mă gândesc la toate serile când Mihai venea acasă obosit și totuși mai bătea un cui sau mai monta o ușă. La toate visele noastre puse în fiecare colț al casei.

Seara târziu, după ce Irina și Vlad au plecat, am rămas singuri în bucătărie. Mihai tăcea, cu privirea pierdută în ceașca de ceai. — Tu ce zici? m-a întrebat încet.

— Nu știu… mi-e teamă că dacă le dăm casa, pierdem tot ce am construit împreună. Dar dacă nu le-o dăm, poate pierdem legătura cu Irina.

— Și dacă se despart? Dacă Vlad nu e omul potrivit? Dacă rămânem fără nimic?

— Sau poate tocmai asta e menirea casei… să adune familia, nu să ne despartă.

Zilele următoare au fost pline de tăceri apăsătoare și priviri furișe. Irina ne trimitea mesaje scurte: „V-ați gândit?” Vlad ne suna insistent: „Vrem să știm dacă putem începe renovările.” Eu și Mihai ne certam din nimicuri: ba că nu găsește șurubelnița, ba că nu e destul zahăr în cafea.

Într-o seară am găsit-o pe mama lui Mihai la poartă. Venise cu o pungă de mere și cu vorba ei blândă: — Ce-i cu voi? Parcă nu mai sunteți voi…

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a privit lung: — O casă e doar ziduri și acoperiș dacă nu e dragoste în ea. Dar dragostea voastră unde mai încape dacă vă certați pentru niște pereți?

Am stat mult pe gânduri după aceea. M-am întrebat dacă nu cumva am pus prea mult suflet în lucruri și prea puțin în oameni. Dacă nu cumva dorința de a păstra casa ne-a făcut să uităm de ce am construit-o: pentru familie.

Într-o duminică dimineață i-am chemat pe Irina și Vlad la masă. Am pus pe masă plăcinta preferată a Irinei și am început:

— Am decis ceva. Casa asta a fost visul nostru. Dar poate că acum trebuie să devină visul vostru. V-o dăm vouă… dar cu o condiție: să rămâneți uniți și să aveți grijă de ea ca de sufletul vostru.

Irina a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. Vlad părea ușurat, dar în ochii lui am văzut pentru prima dată respect adevărat.

Totuși, când am rămas singură în camera mea, privind pereții plini de fotografii vechi, m-a cuprins un gol imens. Oare am făcut bine? Oare sacrificiul ăsta va aduce liniște sau va deschide răni noi?

Poate că niciodată nu suntem pregătiți să renunțăm la ceea ce iubim cel mai mult. Dar oare dragostea pentru copii trebuie să fie mai mare decât dragostea pentru ceea ce am clădit cu propriile mâini? Ce ați fi făcut voi în locul meu?