Casa care nu mi-a mai aparținut niciodată

— Nu pot să cred, mamă, nu pot! Cum să facă asta? Cum să-mi ia totul după atâția ani?
Vocea mea tremura, iar hârtia mototolită din mâna stângă îmi tăia degetele. Testamentul. Cuvintele acelea reci, bătute la mașină, semnate cu scrisul tremurat al tatălui meu. Mă uitam la Radu, fratele meu mai mic, care stătea în prag cu ochii în pământ.
— Nu știu ce să zic, Sorina… Tata a decis.
M-am prăbușit pe canapeaua veche din sufragerie, aceeași pe care am dormit atâtea nopți lângă tata, când îl apucau durerile de spate sau când îl bântuiau coșmarurile despre război. Am rămas cu el după ce mama a murit, am renunțat la facultate ca să-l îngrijesc, am refuzat să plec la București cu iubitul meu de atunci. Radu a plecat la Cluj, și-a făcut o familie, a venit acasă doar de sărbători. Eu am rămas aici, în casa asta care mirosea a ceai de tei și a medicamente.

— Sorina, nu e vina mea…
Radu încerca să pară împăcat, dar îi vedeam colțurile gurii strânse.
— Nu e vina ta? Nu e vina ta că ai venit doar când era gata masa? Că ai trimis bani din când în când și atât? Eu am fost aici! Eu am spălat podelele pline de sânge când tata a căzut! Eu am stat nopți întregi cu el la spital! Eu…
Mi s-a tăiat respirația. Lacrimile îmi curgeau fără rușine. M-am ridicat brusc și am aruncat testamentul pe masă.

— Sorina, tata m-a sunat acum o lună. Mi-a zis că nu vrea să te lege de casa asta. Că vrea să-ți dea libertatea să-ți faci viața ta…
— Libertatea? Libertatea să fiu aruncată în stradă? Să plec la 40 de ani fără nimic?

Radu s-a apropiat încet, dar m-am tras înapoi. Între noi era o prăpastie pe care niciun cuvânt nu o mai putea umple. Am simțit cum toată oboseala ultimilor ani mă strivește. M-am gândit la toate zilele în care i-am făcut ciorbă lui tata, la serile când îi citeam ziarul cu voce tare pentru că nu mai vedea bine. La toate duminicile în care am refuzat invitațiile prietenelor mele doar ca să nu-l las singur.

— Sorina, putem împărți casa… Poate găsim o soluție…
— Nu vreau mila ta! Nu vreau jumătăți de măsură! Vreau doar să înțeleg de ce tata a făcut asta! De ce?

Radu a tăcut. Și-a trecut mâna prin păr și s-a uitat pe geam, la cireșul bătrân din curte. Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit afară, desculță, pe iarba udă de ploaie. Am privit spre fereastra camerei lui tata. Încă mirosea a el acolo: apă de colonie ieftină și tutun. Am intrat încet și m-am așezat pe patul lui.

„Sorina, tu ești sufletul meu”, îmi spunea mereu. „Fără tine n-aș fi rezistat.” Și totuși…

Am găsit jurnalul lui pe noptieră. L-am deschis cu mâinile tremurânde. Pe prima pagină era scris: „Sper ca Sorina să-și găsească drumul ei, să nu rămână prizonieră în trecut.” Am citit pagină după pagină. Tata se temea că mă sacrific prea mult pentru el. Că nu trăiesc pentru mine. Că dacă-mi las casa, n-o să mai plec niciodată.

Dar eu nu voiam să plec! Asta era viața mea! Casa asta era tot ce aveam!

Seara târziu, Radu a venit lângă mine.

— Sorina… hai să vorbim ca frații. Știu că e greu. Știu că ai făcut totul pentru tata… Dar poate că el chiar a vrut să te elibereze.

— Eliberare? Sau pedeapsă? De ce trebuie să doară atât de tare?

Radu s-a așezat lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Poate că ar trebui să ne gândim ce facem mai departe împreună. Să nu ne pierdem unul pe altul…

Am izbucnit din nou în plâns. Nu știam dacă pot ierta vreodată. Nu știam dacă pot începe de la zero.

În zilele următoare am început să împachetez lucruri. Fiecare fotografie, fiecare carte avea o poveste. Vecinii mă priveau cu milă. „Săraca Sorina”, șopteau pe la colțuri.

Într-o seară, am găsit o scrisoare de la tata ascunsă între paginile unei cărți:

„Iartă-mă dacă te-am rănit. Am vrut doar să fii liberă. Să nu te mai sacrifici pentru nimeni. Să trăiești pentru tine.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept.

Acum stau într-o garsonieră mică la marginea orașului și încerc să-mi reconstruiesc viața. Încerc să-l iert pe tata și pe Radu. Încerc să mă iert pe mine însămi pentru că am uitat cine sunt.

Oare chiar trebuie să pierdem tot ca să ne găsim pe noi? Oare dragostea se măsoară în sacrificii sau în libertatea pe care o dăm celor dragi?