Casa care ne-a despărțit: Povestea unei mame, a unei fiice și a unui ginere neînțeles

— Nu vreau să te mai văd în casa asta, Irina! Ai înțeles? vocea lui Vlad răsună ca un trăsnet în sufrageria încă goală, cu miros de vopsea proaspătă și cutii nedesfăcute. M-am oprit în prag, cu mâinile tremurânde pe punga cu fructe pe care o adusesem pentru Ana. Nu-mi venea să cred că ginerele meu, băiatul pe care l-am primit cu brațele deschise în familia noastră, îmi vorbea astfel. Ana stătea între noi, cu ochii în lacrimi, ținându-l pe micuțul Radu la piept.

Totul a început acum trei luni, când Ana mi-a spus că nu mai suportă să stea cu chirie într-o garsonieră înghesuită din Militari. Salariile lor abia le ajungeau pentru facturi și scutece. Eu, văduvă de câțiva ani, am strâns fiecare leu din pensia mea și am vândut apartamentul moștenit de la părinți ca să le cumpăr o casă mică la marginea Bucureștiului. Am crezut că fac cel mai bun lucru pentru copilul meu.

— Mamă, nu trebuia să te sacrifici așa pentru noi… mi-a spus Ana când i-am dat cheile. Dar în ochii ei am văzut recunoștință și ușurare. Vlad însă a rămas tăcut, cu maxilarul încleștat.

Primele săptămâni au fost liniștite. Mergeam des să-i ajut cu Radu, să gătesc sau să fac curat. Îmi plăcea să simt mirosul de copil mic și să-mi văd fata fericită. Dar Vlad devenea tot mai irascibil. Îl surprindeam privindu-mă cu răceală când îi aranjam hainele sau îi puneam mâncare în farfurie.

Într-o seară, după ce Ana a adormit copilul, Vlad m-a abordat direct:

— Irina, apreciez ce ai făcut, dar nu vreau să simt că trăiesc în casa ta. E casa noastră.

— Vlad, nu vreau decât să vă ajut… am încercat eu să-i explic.

— Nu e vorba doar de ajutor. Simt că nu am niciun control aici. Că orice decizie trebuie să treacă prin tine.

Am plecat acasă cu inima grea. Poate că am fost prea prezentă? Poate că am uitat că Ana are propria ei familie acum?

În următoarele zile am încercat să vin mai rar. Dar Ana mă suna mereu:

— Mamă, te rog, vino! Nu mă descurc singură cu Radu… Vlad e mereu la muncă sau obosit.

M-am întors, dar tensiunea plutea în aer. Vlad mă ignora sau îmi răspundea monosilabic. Într-o duminică, când am venit cu supă de pui și fructe pentru micuț, Vlad m-a întâmpinat la ușă:

— Irina, nu mai veni fără să anunți! Avem nevoie de intimitate.

— Dar Ana mi-a spus să vin… am bâiguit eu.

— E casa noastră! Ai făcut destul. Acum lasă-ne în pace!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am uitat la Ana, care stătea neputincioasă lângă el. Ochii ei cereau ajutor, dar vocea îi era stinsă:

— Mamă… poate ar fi bine să ne lași puțin spațiu…

Am plecat plângând pe stradă, cu punga de fructe strânsă la piept ca pe un colac de salvare. M-am simțit trădată de propriul copil și umilită de omul pe care l-am ajutat fără să cer nimic în schimb.

Zilele au trecut greu. Ana mă suna tot mai rar. Când răspundea, părea grăbită sau tristă.

— Mamă, Vlad e stresat la muncă… Nu vrea scandaluri. Te rog, ai răbdare…

Într-o seară am primit un mesaj scurt: „Nu veni mâine. Vlad nu vrea.”

Am stat ore întregi privind poza lui Radu pe telefon și întrebându-mă unde am greșit. Oare dragostea de mamă poate sufoca? Oare sacrificiul meu a fost prea mare?

Într-o zi ploioasă de aprilie, Ana a venit singură la mine acasă. Era palidă și obosită.

— Mamă, nu mai pot… Vlad mă acuză că țin cu tine împotriva lui. Dar tu ești mama mea! Cum să aleg?

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă ca două copile rătăcite.

— Ana, eu nu vreau decât să fii fericită… Dacă trebuie să mă retrag ca voi să aveți liniște, așa voi face.

— Dar nu vreau să te pierd! a șoptit ea printre lacrimi.

A doua zi i-am trimis un mesaj lui Vlad: „Îmi pare rău dacă prezența mea v-a făcut rău. Nu voi mai veni neanunțată. Sper doar ca Ana și Radu să fie bine.”

Nu mi-a răspuns niciodată.

Au trecut luni de atunci. Îi văd rar pe Ana și pe Radu. Casa aceea care trebuia să fie un cămin cald pentru familia mea a devenit un zid rece între noi. M-am întrebat de sute de ori: dacă nu făceam nimic, oare ar fi fost mai fericiți? Sau poate Vlad nu va accepta niciodată că dragostea unei mame nu se măsoară în bani sau case?

Poate că uneori binele făcut fără să fie cerut poate răni mai mult decât lipsa lui. Dar cum poți sta deoparte când îți vezi copilul luptând singur cu viața?

Oare există vreun răspuns corect? Sau fiecare familie trebuie să-și găsească singură echilibrul între ajutor și libertate?