Casa care ne-a despărțit: Povestea unei mame, a unei fiice și a unui ginere încăpățânat

— Camelia, nu poți intra! Vocea lui Radu răsuna sec, ca o ușă trântită în fața sufletului meu. Mă uitam la el, cu sacoșa plină de fructe pentru Oana și pentru nepoțelul meu, David. Era frig afară, iar vântul de martie îmi tăia obrajii, dar nimic nu mă durea mai tare decât privirea aceea rece.

— Radu, te rog… am venit doar să vă ajut. Oana mi-a spus că e obosită, că David nu doarme noaptea. Am adus și niște supă caldă…

— Nu e nevoie. Ne descurcăm. Și… te rog să nu mai vii fără să anunți.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat spre geam, unde Oana stătea cu David în brațe. Ochii ei erau roșii de oboseală și, poate, de plâns. Mi-a făcut un semn timid cu mâna, dar nu a îndrăznit să spună nimic. Am plecat cu pași mici, simțindu-mă ca un intrus în propria familie.

Totul a început cu un an în urmă, când Oana mi-a dat vestea cea mare: urma să devin bunică. Am plâns de fericire și am jurat să le fiu alături cu tot ce pot. Oana și Radu locuiau într-o garsonieră mică, la etajul patru, fără lift. Oana era însărcinată în șapte luni și urca scările gâfâind, cu burta mare și picioarele umflate.

Într-o seară, după ce am văzut-o urcând cu greu, m-am hotărât: trebuia să fac ceva. Am început să caut case la periferia Bucureștiului. Am vândut bijuteriile moștenite de la mama mea și am luat un credit mic pe numele meu. După două luni de căutări și negocieri, am găsit o casă mică, dar luminoasă, cu o curte unde David putea să se joace când va crește.

Când le-am dat vestea, Oana a izbucnit în lacrimi de bucurie. Radu a zâmbit politicos, dar am simțit că ceva îl deranja. Nu a spus nimic atunci. Am semnat actele pe numele lor și le-am dat cheile.

Primele luni au fost liniștite. Mergeam des la ei, îi ajutam pe cât puteam: făceam cumpărături, găteam, stăteam cu David ca Oana să poată dormi o oră în plus. Dar încet-încet, Radu a început să mă evite. Nu mai răspundea la telefon când îl sunam să întreb dacă au nevoie de ceva. Când veneam neanunțată, îmi spunea că nu e momentul potrivit.

Într-o zi, l-am auzit spunându-i Oanei:

— Nu mai suport să simt că trăim în casa mamei tale! Parcă suntem chiriași la ea.

Oana a încercat să-l liniștească:

— E casa noastră, Radu! Mama doar ne-a ajutat… fără ea nu am fi avut niciodată șansa asta.

— Da, dar acum trebuie să-i mulțumim mereu! Să-i deschidem ușa oricând vrea ea! Eu vreau intimitate în casa mea!

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Nu voiam decât să-i ajut. Nu voiam recunoștință veșnică sau să mă simt stăpână peste viața lor. Dar nici nu puteam sta departe când știam cât de greu le era.

Oana s-a schimbat și ea. A început să mă sune mai rar. Îmi spunea că e obosită sau că David e bolnav. Când veneam la ei, găseam mereu ușa încuiată și Radu îmi răspundea sec:

— Oana doarme cu copilul. Nu vrem să-i deranjăm.

Într-o seară, după ce am plecat din nou cu sacoșa plină acasă, am primit un mesaj de la Oana:

„Mamă, te rog nu te supăra pe Radu. E stresat cu serviciul și cu copilul… Nu vrea decât liniște.”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate că ar fi trebuit să-i las pe ei să-și găsească drumul singuri. Poate că binele făcut cu forța doare mai tare decât lipsa lui.

Au trecut luni de zile în care am vorbit doar la telefon. De Crăciun am încercat din nou să merg la ei cu cadouri pentru David. Radu mi-a deschis ușa doar cât să ia pachetul și mi-a spus:

— Mulțumim pentru tot ce ai făcut pentru noi. Dar te rog… lasă-ne spațiu.

Oana m-a sunat mai târziu și mi-a spus printre lacrimi:

— Mamă… nu știu ce să fac. Îl iubesc pe Radu, dar simt că mă sufoc între voi doi.

— Draga mea, eu doar am vrut să vă fie bine… Dar dacă prezența mea vă apasă atât de tare, o să mă retrag.

Am început să merg mai des la biserică și să mă rog pentru liniștea lor. M-am gândit la mama mea și la cât de greu i-a fost când eu m-am mutat cu soțul meu într-un alt oraș. Poate că fiecare generație trebuie să-și trăiască propriile greșeli și suferințe.

Acum privesc casa aceea de la distanță și mă întreb: oare binele făcut fără să fie cerut poate aduce vreodată fericire? Sau uneori dragostea sufocantă e mai grea decât orice lipsă? Voi ce credeți? Ați trecut prin așa ceva?