Casa care mi-a fost furată de propria mamă

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să-mi spui? Glasul meu tremura, iar lacrimile îmi ardeau obrajii. Stăteam în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă, iar mama, Maria, se uita la mine cu ochii goi, ca și cum nu înțelegea ce am ajuns să-i reproșez.

— Irina, nu e așa cum crezi… Am avut motivele mele. Vocea ei era stinsă, dar nu găseam nicio urmă de regret. Mâinile îi tremurau ușor pe cana de ceai, iar eu simțeam că mă sufoc.

Totul a început cu două săptămâni în urmă, când am venit din București la Ploiești să o vizitez pe mama. De fiecare dată când intram pe poarta casei copilăriei mele, simțeam că mă întorc la rădăcini. Aici am crescut, aici am învățat să merg pe bicicletă, aici am plâns prima dată când tata a plecat și nu s-a mai întors niciodată. Casa asta era tot ce mai aveam din trecutul meu.

Mama îmi spusese mereu că va rămâne a mea și a fiicei mele, Ana. „Nu-ți face griji, Irina, tu ești singura mea fată. N-am cui altcuiva să las casa asta.” Niciodată nu am simțit nevoia să formalizăm ceva. De ce? Eram doar noi două, iar Ana era prea mică să conteze la acte.

Dar în acea dimineață, când am ajuns acasă, am găsit un bărbat străin în curte. Se uita la pomii fructiferi și făcea poze cu telefonul. M-am apropiat confuză.

— Bună ziua! Pot să vă ajut cu ceva?

— Ah, bună ziua! Eu sunt Vlad Popescu. Am cumpărat casa de la doamna Maria. Vin să văd ce lucrări trebuie făcute înainte să mă mut.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am fugit în casă, iar mama era la masă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Mamă, ce se întâmplă? Cine e omul ăsta?

A evitat privirea mea și a început să-și aranjeze șalul pe umeri.

— Irina… Am vândut casa. Aveam nevoie de bani. Nu am vrut să te supăr…

— Dar mi-ai promis! Ai spus că va fi a mea! De ce nu mi-ai spus nimic?

— Tu ai viața ta la București. Nu te-ai mai întors aici de ani de zile. Eu… m-am simțit singură și… Vlad mi-a oferit un preț bun. Am crezut că e mai bine așa.

M-am prăbușit pe scaun. Toate amintirile mele, toate visele despre viitorul Anei aici, dispăruseră într-o clipă. Cum putea mama să facă asta fără să mă anunțe? Să vândă tot ce aveam mai drag?

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu ea, dar orice discuție se transforma într-o ceartă. „Nu ai fost aici când am avut nevoie de tine”, îmi reproșa ea. „Tu ai ales să pleci la oraș.”

Dar eu nu plecasem pentru că voiam să fug de ea sau de casă. Plecasem pentru că voiam un viitor mai bun pentru mine și pentru Ana. Îi trimiteam bani lunar, o sunam aproape zilnic… Dar pentru ea nu fusese suficient.

Am încercat să-l contactez pe Vlad Popescu, sperând că poate pot anula vânzarea sau măcar să recumpăr casa. Dar actele erau deja semnate la notar, banii încasați și cheile predate.

— Îmi pare rău, doamnă. Totul e legal. Mama dumneavoastră a fost de acord cu toate condițiile.

Am simțit că mă prăbușesc într-un hău fără fund. Ana m-a întrebat într-o seară:

— Mami, de ce plângi?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum îi explici unui copil că bunica ei a ales banii în locul familiei? Că trecutul nostru a fost vândut ca o mobilă veche?

Într-o ultimă încercare disperată, am mers la mama acasă.

— Mamă, te rog… Spune-mi adevărul! De ce ai făcut asta cu adevărat?

A izbucnit în plâns pentru prima dată.

— Irina… Sunt bolnavă. Am cancer la sân. Nu am vrut să-ți spun ca să nu te îngrijorezi. Aveam nevoie de bani pentru tratament și… n-am știut cum altfel să fac rost. Mi-a fost rușine să cer ajutorul tău.

M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Dacă mi-ar fi spus, aș fi făcut orice pentru ea! Dar tăcerea ei ne-a distrus relația și ne-a lăsat fără casă.

Acum stau în apartamentul meu din București și mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Mama e internată la spital, iar eu încerc să o iert și să mă împac cu ideea că uneori oamenii fac alegeri disperate din frică sau rușine.

Oare câți dintre noi pierdem ceea ce iubim cel mai mult din cauza tăcerii sau a orgoliului? Dacă ați fi fost în locul meu sau al mamei mele, ce ați fi făcut?