Casa bunicii Ileana: între moștenire și destrămare

— Nu mai putem amâna, trebuie să decidem ce facem cu casa mamei! vocea tatălui meu, Gheorghe, a răsunat ca un tunet în bucătăria mică, aburită de ceaiul de tei. Eram toți acolo: eu, Sorina, fratele meu mai mare, Lucian, și sora noastră mai mică, Mirela. Mama, Mariana, stătea cu mâinile strânse în poală, privind în gol spre faianța veche.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa bunicii Ileana era mai mult decât niște cărămizi și acoperiș de tablă ruginită. Era locul unde am crescut, unde am învățat să fac cozonaci și unde am ascultat povești la gura sobei. Dar după ce bunica s-a stins, casa a rămas pustie, iar noi am început să ne certăm pe moștenire ca niște străini.

— Eu nu pot să mă ocup de ea, a spus Lucian, ridicând din umeri. Am serviciu la București, abia apuc să vin acasă de două ori pe an.

— Și eu am copiii mici, nu pot să mă mut la țară! a sărit Mirela, cu vocea tremurândă. De ce trebuie mereu să fiu eu cea care se sacrifică?

Tata s-a ridicat brusc și a început să se plimbe nervos prin cameră. — Dacă nu faceți nimic, o vindem! Nu mai suport să vă aud certându-vă!

Am simțit cum mă cuprinde furia. — Cum poți să spui asta? Casa asta e sufletul familiei noastre! Dacă o vindem, pierdem tot ce ne-a legat vreodată!

Mama a oftat adânc. — Poate că ar trebui să ne gândim la ce ar fi vrut mama ta… Bunica voastră nu și-ar fi dorit să ne certăm pentru niște bani.

A urmat o tăcere grea. Fiecare dintre noi era prins între dorința de a păstra amintirile și realitatea dură: casa se degrada pe zi ce trece, iar banii pentru reparații nu existau.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am plimbat prin curtea casei bunicii, printre meri bătrâni și tufele de liliac. Mi-am amintit cum râdeam toți trei frații la masă, cum bunica ne certa blând când ne certam pentru ultima felie de plăcintă. Oare chiar eram gata să renunțăm la tot?

A doua zi dimineață am intrat în bucătărie hotărâtă. — Am o idee. Ce-ar fi dacă am transforma casa într-un loc unde să venim cu toții? Să o renovăm împreună, fiecare cât poate. Poate chiar să o închiriem turiștilor când nu suntem aici. Să rămână vie!

Lucian a râs amar. — Și cine are timp de asta? Tu știi cât costă o renovare?

— Putem aplica pentru fonduri europene sau un proiect local! am insistat eu. Dacă ne unim forțele, poate reușim.

Mirela s-a uitat la mine cu ochii în lacrimi. — Mi-e dor de vremurile când eram uniți… Poate ar trebui să încercăm.

Tata s-a înmuiat puțin. — Dacă vă implicați toți trei, vă ajut și eu cu ce pot.

Au urmat luni grele. Ne-am certat din nou pe fiecare detaliu: ce culoare să fie obloanele, dacă păstrăm soba veche sau punem centrală pe gaz, cine vine la muncă în weekenduri. Dar ceva s-a schimbat: am început să râdem din nou împreună, să povestim la masă ca pe vremuri.

Într-o zi, când vopseam gardul cu Lucian, mi-a spus încet: — N-am crezut că o să mai simt vreodată că fac parte din familie… Mulțumesc că n-ai renunțat.

Mirela a venit cu copiii ei și au alergat prin curte exact ca noi odinioară. Mama a făcut plăcintă cu mere din livadă și tata a pus muzică veche la pick-up-ul bunicii.

Când am terminat renovarea, am organizat o masă mare în curte. Vecinii au venit cu sarmale și vin de casă. Am simțit că bunica Ileana zâmbește undeva printre noi.

Acum casa nu mai e doar o moștenire materială. E locul unde ne regăsim ca familie, unde ne vindecăm rănile vechi și construim amintiri noi.

Mă întreb adesea: oare câte familii se destramă din cauza unei case? Oare nu uităm prea ușor ce contează cu adevărat? Voi ce ați face dacă ați fi în locul nostru?