Când viața începe la patruzeci de ani: Povestea mea cu Vlad

— Vlad, te rog, nu mai ridica tonul la mine!
Vocea mea tremura, dar băiatul meu, cu ochii lui albaștri, reci ca o iarnă târzie, nici măcar nu clipea. Era deja trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru din cartierul Drumul Taberei, liniștea era spartă doar de ecoul certurilor noastre.
— Nu înțelegi nimic! Mereu vrei să controlezi totul! strigă el, trântind ușa camerei sale.
Am rămas în bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai rece. Mă simțeam ca o străină în propria casă, de parcă fiecare colț ar fi fost martor la eșecul meu ca mamă.

Mă numesc Mariana. Am devenit mamă la patruzeci de ani, după ani de încercări, tratamente și rugăciuni. Vlad a fost minunea mea târzie, lumina care mi-a luminat zilele cenușii după moartea părinților mei. Am jurat că nu va duce lipsă de nimic, că va avea parte de tot ce eu n-am avut: jucării scumpe, haine bune, lecții de pian și vacanțe la mare.

Soțul meu, Ionel, era mai rezervat. „Nu-l răsfăța prea tare, Mariana”, îmi spunea adesea. „Copiii trebuie să știe și ce-i lipsa.” Dar eu nu puteam. Fiecare lacrimă a lui Vlad era ca un cuțit în inima mea. Îi cumpăram dulciuri când plângea, îi făceam temele când era obosit, îi luam apărarea când profesorii îl certau.

Anii au trecut repede. Vlad a crescut frumos, dar și-a pierdut repede interesul pentru școală. Prietenii lui erau băieți gălăgioși din cartier, iar eu simțeam cum mă îndepărtează încet-încet. Îl așteptam seara cu cina caldă, dar el venea târziu, cu ochii roșii și mirosind a țigară.

Într-o seară, l-am găsit plângând în baie. Am bătut ușor la ușă:
— Vlad, ești bine?
— Lasă-mă în pace! Nu vezi că nu mă înțelegi?
Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am întrebat atunci dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă dragostea mea nu l-a sufocat prea tare. Dacă nu i-am dat prea mult și l-am făcut să creadă că totul i se cuvine.

Ionel încerca să mă liniștească: „E vârsta, Mariana. Toți adolescenții sunt așa.” Dar eu vedeam altceva în ochii lui Vlad: o furie mocnită, o nemulțumire pe care nu o puteam înțelege.

Într-o zi, am găsit în buzunarul gecii lui un plic cu praf alb. Mâinile mi-au înghețat pe loc. L-am confruntat seara:
— Vlad, ce-i asta?
A ridicat din umeri:
— Nu e treaba ta!
— Cum să nu fie treaba mea? Sunt mama ta!
— Tocmai asta e problema! Mereu ai impresia că totul e despre tine!

Am izbucnit în plâns. Ionel a încercat să-l calmeze, dar Vlad a ieșit trântind ușa blocului. Am stat toată noaptea cu ochii pe telefon, așteptând un semn. Dimineața s-a întors obosit și tăcut. Nu am mai spus nimic; doar l-am îmbrățișat strâns, iar el s-a lăsat moale în brațele mele pentru prima dată după mulți ani.

Au urmat luni grele: ședințe la școală, discuții cu psihologi, certuri fără sfârșit între mine și Ionel despre cine e vinovat pentru tot ce se întâmplase. Eu mă simțeam vinovată pentru fiecare pas greșit al lui Vlad; Ionel mă acuza că l-am crescut prea slab.

Într-o seară de toamnă târzie, Vlad s-a întors acasă mai devreme decât de obicei. S-a așezat la masă și m-a privit lung:
— Mamă… crezi că mai pot să repar ceva?
Mi-au dat lacrimile instantaneu.
— Oricând, Vlad. Eu sunt aici pentru tine.

A fost prima dată când am simțit că poate există speranță. Am început să vorbim mai mult, să ieșim împreună la plimbare prin parc sau să gătim împreună sâmbătă dimineața. Nu a fost ușor — încă avem momente când ne certăm sau când tăcerea dintre noi e apăsătoare — dar încercăm.

Uneori mă uit la el cum doarme și mă întreb dacă am făcut bine alegând să fiu mamă atât de târziu. Dacă nu cumva dorința mea de a-i oferi totul l-a făcut să nu aprecieze nimic. Dacă dragostea poate fi uneori prea mult.

Poate că nu există rețete pentru a fi părinte bun. Poate că fiecare greșeală ne apropie sau ne îndepărtează de copiii noștri.

Voi ce credeți? E dragostea necondiționată uneori o povară pentru cei pe care îi iubim cel mai mult?