„Când vei lua pensia, rămân cu tine”: Povestea unei bunici și a nepotului său

— Bunico, când iei pensia luna asta? mă întreabă Vlad, fără să ridice ochii din telefon.

Îl privesc peste ochelari, cu mâinile înmuiate de la spălatul vaselor. În bucătărie miroase a ciorbă de perișoare și a pâine caldă, dar între noi plutește un aer rece, ca de toamnă târzie. Îmi amintesc cum îl țineam în brațe când era mic, cum îi cântam „Nani, nani, puiul mamii” și el îmi zâmbea cu gura plină de lapte. Acum are șaptesprezece ani și nu mă mai privește decât când are nevoie de ceva.

— De ce întrebi, Vlad? răspund încet, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Păi… trebuie să-mi iau niște adidași noi. Și să ies cu băieții la mall. Știi că mama nu trimite bani luna asta. Ai zis că mă ajuți, nu?

Îmi mușc buza de jos. Da, i-am promis că îl ajut. Dar pensia mea abia ajunge pentru facturi și mâncare. De când fata mea, Cristina, a plecat la muncă în Italia, casa s-a golit de râsete și s-a umplut de griji. Mi-a lăsat băiatul în grijă „doar câțiva ani”, dar au trecut deja opt. Vlad a crescut fără mamă, iar eu am încercat să-i fiu tot: și mamă, și tată, și prieten.

— Vlad, știi că nu pot să-ți dau tot ce vrei. Poate găsim o pereche mai ieftină…

— Lasă, bunico! Dacă n-ai, n-ai! Nu mai zice nimic! îmi taie el vorba și iese trântind ușa.

Rămân singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Mă simt vinovată că nu pot să-i ofer tot ce-și dorește. Dar oare chiar asta contează pentru el? Oare nu vede cât mă străduiesc?

Seara, când se întoarce acasă, îl aud vorbind la telefon:

— Da, mă, stau cu baba până ia pensia. Dup-aia văd eu…

Mă opresc în hol, cu inima bătându-mi nebunește. „Baba”. Așa mă vede? Doar ca pe o sursă de bani? Îmi vine să intru peste el și să-i spun tot ce simt, dar mă opresc. Poate exagerez. Poate e doar supărat.

În zilele următoare, Vlad devine tot mai distant. Nu mai stăm la povești seara, nu mai râde la glumele mele. Îl văd cum se uită pe ascuns la pozele cu mama lui de pe telefon și mă doare sufletul. Încerc să-l apropii:

— Vlad, hai să facem o plăcintă cu mere ca pe vremuri!

— Nu am chef, bunico. Lasă-mă în pace.

Mă simt ca o umbră în propria casă. Îmi găsesc alinarea doar în scrisorile rare de la Cristina:

„Mamă dragă,
Știu că ți-e greu cu Vlad. Și mie mi-e dor de voi. Dar trebuie să rezistăm încă puțin. Promit că la vară vin acasă…”

Dar vara trece și Cristina nu vine. Trimite bani când poate, dar nu destul cât să acopere toate lipsurile. Vlad devine tot mai nervos, începe să lipsească de la școală. Într-o zi primesc un telefon de la diriginta lui:

— Doamnă Elena, Vlad nu a venit la ore de trei zile. E totul în regulă acasă?

Mă simt rușinată și neputincioasă.

— Da… adică… încerc să vorbesc cu el.

Seara îl aștept cu sufletul la gură. Când intră pe ușă, îi spun blând:

— Vlad, hai să stăm puțin de vorbă.

— N-am chef de predici!

— Te rog… Sunt îngrijorată pentru tine.

Se uită la mine cu ochi goi.

— Dacă mi-ai da bani ca lumea, n-ar trebui să mă descurc singur!

Atunci simt cum mi se rupe ceva în suflet.

— Vlad… Eu te iubesc. Nu sunt doar portofelul tău.

El râde scurt.

— Dacă n-ai bani, ce rost are să mai stau aici? Când iei pensia, poate mai rămân…

În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc la toate sacrificiile făcute pentru el: cum am renunțat la haine noi ca să-i cumpăr manuale, cum am stat nopți întregi lângă patul lui când avea febră. Oare unde am greșit? Oare dragostea mea nu a fost destul?

A doua zi mă duc la biserică și mă rog pentru el. Mă rog să-l lumineze Dumnezeu și să-i dea înțelepciune. La ieșire mă întâlnesc cu vecina mea, doamna Maria.

— Ce faci, Eleno? Pari abătută…

Îi povestesc totul printre lacrimi.

— Of… copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i respectul! Dar tu nu ești vinovată. Ai făcut tot ce-ai putut.

Cuvintele ei mă mângâie puțin, dar rana rămâne.

În următoarele luni încerc să-l apropii pe Vlad: îi gătesc mâncărurile preferate, îi cumpăr adidași din banii de medicamente. Dar el continuă să mă trateze ca pe un bancomat stricat.

Într-o zi găsesc sub pernă o scrisoare de la Cristina:

„Mamă,
Îmi pare rău că te-am lăsat singură cu Vlad. Știu că e greu. Poate ar trebui să-l trimiți la mine o vreme…”

Mă gândesc mult la asta. Oare ar fi mai bine pentru el? Sau ar fi doar o fugă de probleme?

Într-o seară îl găsesc pe Vlad plângând în camera lui.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… Toți au plecat cu părinții lor în vacanță. Eu n-am pe nimeni…

Îl iau în brațe și simt cum se topește gheața dintre noi.

— M-ai avut mereu pe mine, Vlad…

Plângem amândoi mult timp fără cuvinte.

De atunci lucrurile se schimbă puțin: începe să vorbească mai mult cu mine, mă ajută prin casă uneori. Dar știu că rana dintre noi nu s-a vindecat complet.

Mă întreb adesea: oare cât valorează dragostea unei bunici într-o lume în care totul se măsoară în bani? Oare am greșit undeva sau pur și simplu așa e viața acum? Voi ce credeți?