„Când vei lua pensia, rămân cu tine” – Povestea unei bunici și a nepotului care mi-a frânt inima

— Mara, ai grijă să nu uiți să-ți iei pachetul cu mâncare la școală! strig din bucătărie, în timp ce încerc să-mi ascund tremurul din voce. Mara, cu ochii lipiți de ecranul telefonului, oftează și răspunde fără să mă privească: — Da, bunico, am înțeles, nu mai insista!

E dimineață devreme în apartamentul nostru mic din Ploiești. De când fiica mea, Camelia, a plecat la muncă în Italia, casa a devenit prea mare pentru singurătatea mea și prea mică pentru nevoile unei adolescente. Am 67 de ani și, deși mă dor genunchii și mă apasă grijile, mă încăpățânez să cred că pot fi tot ce are nevoie Mara. Îi gătesc, îi spăl hainele, îi ascult supărările, îi dau bani de buzunar, chiar dacă pensia mea abia ajunge de la o lună la alta.

Într-o seară, după ce am pus masa, Mara a venit la mine cu o privire pe care nu i-o mai văzusem. — Bunico, nu-mi dai și mie niște bani? Trebuie să ies cu fetele la mall, toată lumea are haine noi, numai eu nu. Am oftat și am scos din portofel ultimii 50 de lei, gândindu-mă că luna e abia la jumătate. — Să nu cheltui tot, Mara, te rog. — Da, da, bunico, a răspuns ea, deja cu ochii la telefon, fără să-mi mulțumească.

Seara, când am rămas singură, am început să mă întreb dacă nu cumva greșesc undeva. Poate că nu-i ofer ce are nevoie. Poate că nu sunt destul de bună. Am luat telefonul și i-am scris Cameliei: „Mara e tot mai distantă. Nu știu ce să fac.” Mi-a răspuns abia după două zile: „Mamă, las-o în pace, e adolescentă. O să-i treacă.” Dar mie nu-mi trecea.

Într-o zi, am auzit-o pe Mara vorbind la telefon cu o prietenă: — Abia aștept să ia bunica pensia, că iar îmi dă bani. Dacă nu era ea, nu știu ce făceam. Am simțit cum mi se strânge inima. Deci pentru ea, eu eram doar pensia, banii, nu bunica ce i-a vegheat nopțile cu febră, nu mâinile care i-au împletit codițe, nu sufletul care s-a rugat pentru ea în fiecare seară.

Am încercat să vorbesc cu ea. — Mara, tu mă vezi doar ca pe o sursă de bani? Ea a ridicat din umeri, fără să mă privească: — Nu știu, bunico, toți au nevoie de bani. Tu ai pensie, nu? Ce vrei să fac? M-am prăbușit pe scaun, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. — Eu am nevoie de tine, Mara. Nu de banii mei. De tine.

A doua zi, am găsit pe masa din bucătărie un bilet: „Sunt la Andreea, nu mă aștepta.” Am stat toată noaptea cu ochii pe ușă, așteptând să se întoarcă. Când a venit, mi-a trântit ușa în față și s-a închis în cameră. Am simțit că nu mai am putere să lupt. Am sunat-o pe Camelia, plângând: — Nu mai pot, nu mai știu cum să o ajut. — Mamă, ai răbdare, o să se schimbe. Dar dacă nu se schimbă? Dacă am pierdut-o pentru totdeauna?

Zilele au trecut, Mara a devenit tot mai rece. Nu mai vorbea cu mine decât când avea nevoie de bani. Într-o seară, am găsit portofelul gol. Am întrebat-o: — Mara, ai luat tu banii? — Da, bunico, aveam nevoie. Ce, nu pentru mine îi strângi? Am simțit că mă sufoc. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit cu ceva, dacă nu cumva dragostea mea a sufocat-o, dacă nu cumva sacrificiile mele au fost în zadar.

Într-o duminică, am mers la biserică și m-am rugat să primesc un semn, o alinare. Preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e să iubești când nu primești nimic înapoi. Am plâns în tăcere, printre bătrânele care mă priveau cu milă. Când m-am întors acasă, Mara nu era. Am găsit pe masă un alt bilet: „Nu mă mai aștepta. Mă mut la tata.” Am simțit că mi se rupe sufletul. Am rămas singură, cu pereții reci și cu amintirile unei copilării pe care am încercat să o salvez.

Au trecut luni de atunci. Mara nu m-a mai sunat. Camelia îmi trimite bani, dar nu-mi trimite alinare. Mă uit la poza cu Mara mică, râzând în brațele mele, și mă întreb unde am greșit. Oare dragostea unei bunici nu mai valorează nimic? Oare sacrificiile noastre sunt invizibile pentru cei pe care îi iubim cel mai mult?

Poate că nu voi primi niciodată răspunsul. Dar nu pot să nu mă întreb: cât valorează, de fapt, dragostea unei bunici? Și dacă nu valorează nimic, atunci ce ne mai rămâne nouă, celor care am dat totul?