Când un odorizant de aer schimbă totul: Povestea mea despre familie, mirosuri și alegeri neașteptate

— Doamne, iar miroase a canal în baie! am strigat, trântind ușa după mine, cu nasul încruntat și ochii umezi de la mirosul greu. Mama, care tocmai amesteca niște ouă în bucătărie, a ridicat din umeri fără să se întoarcă spre mine.

— Ce vrei să fac, Ilinca? Ți-am zis că țevile sunt vechi, iar tata nu are timp să le repare. Dacă nu-ți convine, deschide geamul!

Am oftat și am simțit cum frustrarea îmi urcă în gât. Nu era prima dată când mă certam cu ai mei din cauza băii. De când ne-am mutat în apartamentul ăsta din cartierul Titan, totul părea să meargă pe dos. Tata, inginer la o fabrică de mobilă, era mereu obosit și absent, iar mama, profesoară de română, nu avea chef de nimic după orele de la școală. Eu, elevă în clasa a unsprezecea, încercam să supraviețuiesc adolescenței printre certuri, teme și mirosuri dubioase.

În acea zi, după ce am ieșit din baie cu ochii în lacrimi, am decis că nu mai pot. Am intrat pe internet și am căutat „odorizant natural de baie”. Am găsit o rețetă simplă: lămâie, bicarbonat de sodiu și puțin ulei esențial. Am coborât la magazinul din colț, am cumpărat tot ce-mi trebuia și m-am apucat de treabă. Am amestecat ingredientele într-un borcan, am pus capacul cu găuri și l-am așezat pe raftul de lângă chiuvetă.

Seara, când tata a venit acasă, a intrat în baie și a ieșit după câteva secunde, cu o față ciudată.

— Ce-ai pus aici, Ilinca? miroase a… a spital!

— E odorizant natural, să nu mai miroasă urât, am răspuns, încercând să nu mă enervez.

— Păi și ce era rău la mirosul de canal? a glumit el, dar am simțit ironia din vocea lui. Mama a râs, dar râsul ei era sec, obosit.

A doua zi, fratele meu mai mic, Vlad, a venit plângând la mine.

— Ilinca, nu mai pot să mă spăl pe dinți! Miroase ciudat în baie, mă ustură nasul!

Am încercat să-l liniștesc, dar deja simțeam că toată lumea e împotriva mea. În loc să fie recunoscători că am încercat să rezolv problema, păreau să mă acuze că am stricat ceva și mai mult.

Seara, la cină, tata a început să ridice tonul:

— Nu poți să faci experimente în casă fără să ne întrebi! Dacă se întâmplă ceva? Dacă explodează borcanul ăla?

— Nu explodează, e doar bicarbonat și lămâie, am răspuns, dar vocea îmi tremura.

Mama a încercat să calmeze spiritele:

— Hai, lăsați fata în pace. A vrut să ajute. Dar poate data viitoare ne consultăm înainte, Ilinca, da?

Am simțit cum mă sufoc. Nu era vorba doar de miros, era despre faptul că nimeni nu mă asculta, că orice încercare de a schimba ceva era întâmpinată cu suspiciune sau ironie. M-am ridicat de la masă și am fugit în cameră, trântind ușa. Am plâns mult în seara aia, simțindu-mă singură și neînțeleasă.

A doua zi, la școală, i-am povestit totul celei mai bune prietene, Andreea. Ea a râs cu poftă.

— Ilinca, tu chiar ai crezut că o să-i mulțumești pe toți? În familia mea, dacă schimb locul unei farfurii, se lasă cu scandal!

Am râs și eu, dar râsul meu era amar. Când m-am întors acasă, am găsit baia aerisită, borcanul meu dispărut și pe mama care mă aștepta cu o privire blândă.

— Am aruncat odorizantul, Ilinca. Vlad a făcut alergie, a tușit toată noaptea. Îmi pare rău, dar nu putem risca.

Am simțit cum mă înfurii din nou, dar de data asta nu am mai spus nimic. Am mers în cameră și am început să scriu în jurnal. Am scris despre cât de greu e să fii ascultat, despre cât de mult doare să nu fii luat în serios. Am scris despre mirosuri, despre certuri, despre dorința de a schimba ceva, oricât de mic.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit tensionată. Tata nu mai vorbea cu mine decât monosilabic, Vlad mă ocolea, iar mama încerca să facă pe mediatorul, dar fără succes. Mă simțeam ca un intrus în propria familie, de parcă orice gest al meu era o greșeală.

Într-o seară, când toți erau la televizor, am intrat în sufragerie și am spus cu voce tare:

— Știu că nu v-a plăcut ce am făcut, dar am vrut doar să ajut. Nu vreau să mă simt străină în casa mea. Putem să vorbim despre ce ne deranjează, fără să ne certăm?

Tata s-a uitat la mine lung, apoi a oftat.

— Poate că am reacționat prea dur. Dar și tu, Ilinca, trebuie să înțelegi că uneori, lucrurile nu se pot schimba peste noapte.

Mama a zâmbit și m-a îmbrățișat. Vlad a venit și el, timid, și mi-a spus:

— Poate data viitoare facem împreună odorizantul. Dar fără lămâie, te rog!

Am râs cu toții, pentru prima dată după mult timp. Nu am rezolvat problema mirosului, dar am învățat că uneori, încercările de a schimba ceva pot scoate la iveală probleme mai adânci. Poate că nu e vorba doar de mirosuri, ci de felul în care comunicăm, de cât de greu ne este să ne ascultăm unii pe alții.

Acum, când intru în baie și simt mirosul vechi, mă gândesc: oare merită să riști liniștea pentru o schimbare mică? Sau, poate, tocmai aceste mici revolte ne apropie mai mult decât credem? Voi ce ați fi făcut în locul meu?